Cartea 35 de kile de speranta PDF

Din clipa în care trece pragul grădiniței, copilăria fericită a micului Gregoire se transformă într-un adevărat coșmar. Chestiile sforăitoare cu care îl pisează educatorii și profesorii nu-i intră în cap orice-ar face, colegii își bat joc de el, iar părinții îl cicălesc și-l ceartă fără încetare. Singurul loc în care micul Gregoire se simte în largul său este atelierul bunicului Leon, unde pasiunea lui pentru meșterit îl ajută să construiască tot felul de lucruri ingenioase – un detector de oase pentru căței, o mașină de descojit banane... Totuși, cînd nepotul rămîne repetent pentru a doua oară și nici o școală nu vrea să-l mai primească, bunicul nu-i mai ține partea și îl zgîlțîie zdravăn. Abia atunci micul Gregoire se trezește și vede ce dezastru e viața lui. Dar totul se poate repara dacă muncești pe brînci și ai multă speranță... vreo 35 de kile! Traducere din limba franceză de Alexandra Cozmolici Vîrsta recomandată: 12+ Fragment din carte: "Dar altfel... Cui îi place cu adevărat școala? Nimănui. Și cine n-o poate suferi deloc? Nici aici nu-s foarte mulți. Ba da. Cei ca mine, cărora li se spune codași și care sunt complet scârbiți.  Mă trezesc cu cel puțin o oră înainte să sune ceasul și, în ora aia, simt cum mi se face din ce în ce mai greață. Când dau să cobor din patul meu etajat, mi-e atât de greață, că mi se pare că sunt pe un vapor în larg. Micul dejun e un chin. De fapt, nu pot să înghit nimic, dar fiindcă mama mă tot bate la cap, înfulec niște pâine prăjită. În autobuz, greață se transformă într-un ghem foarte tare. Dacă mă întâlnesc cu colegii și vorbim despre Zelda, de exemplu, îmi mai trece puțin, dar dacă sunt singur, mă termină. Cel mai rău e când ajung în curte. Ce mă scârbește cel mai tare e mirosul școlii. Anii trec și locurile se schimbă, dar mirosul rămâne același. Un miros de cretă și teniși transpirați care îmi pune un nod în gât și-mi întoarce stomacul pe dos.  Ghemul începe să cedeze pe la patru și dispare cu totul când deschid ușa camerei mele. Îl simt din nou când ajung ai mei acasă și se-apucă să mă întrebe ce am făcut în ziua aia și să-mi scotocească prin ghiozdan după agendă și după carnetul de note, dar nu la fel de puternic, pentru că m-am obișnuit deja cu crizele lor. "