„Augustin Buzura nu apare, irumpe în romanul românesc contemporan ca un combatant de forță. Primul său roman, Absenții, publicat în 1970, produce panică în rândul autorităților vremii ca o neverosimilă explozie de libertate în chiar fortificațiile fostului regim totalitar. O altă explozie îi răspunde - de popularitate -, de îndată ce cartea ajunge la cititori. La nici un an însă de la turbulența ei apariție, în România ceaușistă începe minirevoluția culturală. Cartea este interzisă, retrasă din librării, sustrasă din bibliotecile publice, topită. De ce era atât de periculoasă? De ce trebuia să fie astfel pedepsită? Și de ce, mai ales, este ea la fel de convingătoare și de necesară? Pentru că autorul irită Puterea transmițându-le semenilor săi adevăruri - oriunde încă valabile! - despre drepturile lor fundamentale. Îi îndemna să se trezească, să nu treacă prin viața absenți, să nu se lase pradă morții psihice, să nu le fie frică. Demnitatea se cucerește, își îmbărbătează el cititorii. Și se păstrează prin voință, cu puterea gândului și a cuvântului în toate vremurile, împotriva oricărei ideologii și în orice regim politic! Augustin Buzura a debutat cu Absenții ca un mare romancier. Avea la debut doar 31 de ani, dar cunoștea atunci, mai bine, poate, decă mulți prozatori de azi, de la noi și de aiurea, secretele romanului modern. Acum, după 43 de ani, cu Absenții în această nouă ediție el ne face o mărturisire despre sine, involuntară: anume că înțelepciunea și talentul unui scriitor adevărat sunt mai puternice decât timpurile. Mai durabile, oricum, decât dictaturile.“ - Angela Martin
