Adagio

Posedând o bună tehnică imagistă, care trimite direct la loviturile mele de nisip – deloc întîmplătoare frecventa apelurilor la pictura – Mihaela Oancea pune emoții, sentimente, imagini banale, diurne, mai rar câte-o onirică, căci decorul e mai real decât orice plăsmuire, la storcător, creând astfel o capricioasă țesătură de imagini disparate, care sugerează neîndoios o existență fragmentată, atomizată, marcată de greul nerostitelor, din care desprindem această emoționantă mărturisire de credință – doar diminețile îmi refac din temelii/ lumea care nu poate exista/ fără taină.   Tradiționalist convins, mereu pus pe soții, afurisit, Huruba, cel care scrie frecvent poeme de amor pierdut și imposibil de recuperat, făcând trimiteri la clasici (Eminescu, Topârceanu, Coșbuc) în contexte de regulă ironice, sau punând anume câte-o expresie neaoșă într-un contex duios-romantios – o rănire a sublimului cu câte-un gest neobrăzat, al lui, ori al unui animal domestic nevinovat – e în stare și de elanuri romantice și candori nebănuite: Rourează, Doamne, o cărare,/ Împodobește-o, sfânt, cu crizanteme! - Mircea Petean