„Adevăratul, prețiosul modernism înseamnă râvnă de-a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocii precedente.” Liviu Rebreanu (1885 - 1944)
Cu „Adam și Eva”, apărut în 1925, Liviu Rebreanu se află la al treilea roman, după „Ion” (1920) și „Pădurea spânzuraților” (1922). Schimbarea de perspectivă, de miză și de stil narativ era cu totul frapantă. Dacă primele două romane au puternice rădăcini biografice și dezvoltă, în mod diferit, premisele unui realism fundamental, social sau psihologic, Adam și Eva ancorează într-o problemă abstractă, o ipoteză de bibliotecă, punând în ecuație epică termeni surprinzători pentru cine era obișnuit cu universul material, terestru și previzibil al prozei lui Liviu Rebreanu din nuvelele juventuții sau din romanul „Ion”.
Realismul prozatorului presupune, din câte se crede îndeobște, o viziune epică deterministă, exclusiv „materialista”. E o idee care a devenit de multă vreme o banalitate în interpretarea operei lui Liviu Rebreanu și cu ea s-au înfruntat multe condeie critice de la apariția, în 1967, a eseului lui Lucian Raicu, decisiv pentru sensul exegezelor ulterioare. Prozatorul – s-a spus adesea, mai ales în critică interbelică – se sprijină pe concretul cel mai evident și palpabil, iar romanele sale sunt arhitecturi de situații verosimile, ba chiar documentate și inspirate din mediul reflectat, într-un proces de transcriere directă a realității. Romanul Adam și Eva renunța la verosimilul realismului tradițional și apelează la ipoteticul de sorginte religioasă și filosofică. Din perimetrul universului material (lumea rurală din Ion sau războiul din Pădurea spânzuraților), Liviu Rebreanu evadează pe tărâmul filosofiei și al religiei.
