Agonie si extaz. Vol.1+2

Agonie și extaz a dat în 1965 titlul unei ecranizări celebre, în regia lui Carol Reed, cu Charlton Heston și Rex Harrison în rolurile principale. Romanul își brodează povestea pe marginea vieții unui personaj celebru al artei europene: Michelangelo Buonarroți. Ca să ducă la bun sfîrșit această neobișnuită biografie, Irving Stone a trăit o vreme în Italia, unde s-a documentat pentru a crea fundalul unei epoci înfloritoare, Renașterea. Așa aflăm cum s-a școlit tînărul Michelangelo, cum a început să lucreze în marmură, cum a devenit apoi interesat de arhitectură și pictura. Biograful american nu ocolește nici detaliile amoroase ale vieții marelui sculptor renascentist, amănuntele despre legăturile sale cu familia Medici sau relațiile, uneori conflictuale, cu contemporanii săi în ale artei – da Vinci, Donatello, Botticelli, Rafael –, religiei și vieții de stat – papa Iulius al II-lea, papa Leon al X-lea. Irving Stone a schițat portretul artistului suprem. Agonie și extaz este imaginea uneia dintre cele mai uimitoare epoci ale omenirii. - The New York Times Agonie și extaz. Vol.1 (488 pagini) Agonie și extaz. Vol.2 (528 pagini)   Carte recomandată de Nicu Alifantis și   Ioana Maria Lupașcu  în cadrul proiectului Libris, " Oameni și cărți ". Fragment:   “Timp de treizeci de zile, picta din zori și până-n noapte, terminând Jertfa lui Noe, cele patru titanice nuduri bărbătești ce o înconjurau, Sibilă din Erythrea pe tron, și profetul Isaia în pandantivul din partea opusă, iar noaptea se întorcea acasă spre a mări la scară cartonul cu Grădina Paradisului. Timp de 30 de zile, dormi îmbrăcat, fără să-și scoată nici măcar ghetele; și când, la terminarea acestei porțiuni, istovit cu totul, îl puse pe Michi să i le scoată, ieșiră cu un rând de piele cu tot. Își trăgea puterea din el însuși. Fiindcă amețea stând în picioare și pictând, cu capul și umerii dați pe spate, cu gâtul arcuit înapoi, astfel ca să poată privi drept în sus, cu brațele care-l dureau la fiecare încheietură de cât le ținea în sus, cu ochii împăienjeniți din cauza vopselei care picură, cu toate că se învățase să picteze cu ochii mijiți și să-i închidă la fiecare trăsătură de penel, așa cum făcea când se apără de țândările de marmură, îl puse pe Rosselli să-i facă a patra platformă, și mai înaltă, tocmai în vârful schelelor. Picta șezând, cu coapsele lipite de abdomen, ca să aibă echilibru, cu ochii doar la câțiva centimetri de tavan, până când oasele, acoperite cu puțină carne, ale șezutului se vătămară și deveniră dureroase, încât nu mai putu suporta chinul. Atunci, se întinse pe spate, cu genunchii în aer, chirciți cât mai strâns cu putință la piept, ca să poată purta sigur brațul cu care picta. Întrucât nu mai avea răgazul să se râdă, barba lui deveni o ad'evarată capcană pentru vopseaua și apa ce picurau neîntrerupt. Oricum se aplecă sau se ghemuia, dacă stătea întins sau îngenuncheat, în picioare sau pe spate, trebuia să facă întotdeauna o sforțare. La un moment dat crezu că o să-și piardă vederea. Primi o scrisoare de la Buonarroto, și când să o citească, nu văzu nimic altceva decât pata neclară. Lasă scrisoarea din mână, se spală pe față, luă câteva îmbucături din pasta prea fiartă care i-o pregătise Michi și reveni la scrisoare. Nu putu să deslușească nici un cuvânt.”