Alexandru Lapusneanul

    "Cea mai cunoscută scriere istorică a lui Constantin Negruzzi este nuvela Alexandru Lăpușneanul, considerată cea dintâi din genul literaturii istorice de la noi, dacă exceptăm, desigur, cronicile medievale. Alexandru Lăpușneanul este totodată o proză romantică, scrisă ca urmare a recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din Introducția la revista „Dacia literară”, în 1840, și care reprezintă manifestul romantismului românesc. Kogălniceanu le recomanda scriitorilor vremii lui să se inspire din natura țării, din obiceiurile trecute și din evenimentele istoriei naționale. Negruzzi a urmat a treia cale în câteva din scrierile sale, la fel cu Alecu Russo, Alecsandri și alții. Nuvela e solid construită, concisă în felul clasic, deși tema e curat romantică, populată de personaje puternice, în cap cu Lăpușneanul, captivanta sub raport epic. Ne ține și astăzi, după un secol și trei sferturi, cu sufletul la gură." - NICOLAE MANOLESCU     Fragment din romanul "Alexandru Lăpușneanul" de Costache Negruzzi:     ”— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sânge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara. Sunt bucuros că-ți răsplătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechelei și mai pe urmă lăsându-mă și trecând în partea Tomsii.     — Oh! nenorocitul de mine! strigă Moțoc, smulgându-și barba, căci de pe vorbele tiranului înțelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsați-mă să mă duc să-mi pun casă la cale! fie-vă milă de jupâneasă și de copilașii mei! lăsați-mă să mă spoveduiesc!     Și plângea, și țipă, și suspină.     — Destul! strigă Lăpușneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii roman verde. Ce să te mai spoveduiești? Ce-i să spui duhovnicului? că ești un tâlhar și un vânzător? Asta o știe toată Moldova. Haide! luați-l de-l dați norodului și-i spuneți că acest fel plătește Alexandru-vodă celor ce prada țara.     Îndată armașul și căpitanul de lefecii începură a-l țârâi. Ticăitul boier răcnea cât putea, vrând să se împotrivească; dar ce puteau bătrânele lui mâini împotriva acelor patru brațe zdravene care-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedecă de trupurile confraților săi și lunecă pe sângele ce se închegase pe lespezi. În sfârșit puterile îi slăbiră și sateliții tiranului, ducându-l pe poarta curții mai mult mort decât viu, îl îmbrânciră în mulțime.     Ticălosul boier căzu în brațele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăți.     — Iată cum plătește Alexandru-vodă la cei ce pradă țara! ziseră trimișii tiranului.     — Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Și mulțămîndu-se de astă jertfă, se împrăștii.     În vreme ce nenorocitul Moțoc perea acest fel, Lăpușneanul porunci să rădice masa și să strângă tacâmurile; apoi pusă să rateze capetele ucișilor și trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luând capetele, le așază în mijlocul meșii pe încet și cu rânduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpăține, vârful caria se închia prin capul unui logofăt mare.”