„Nu îmi e frică de moarte. știu că într-o zi va suna telefonul că s-a dus mama-mare, care are aproape 90 de ani acum. Că se va duce tata, care, deja jumătate paralizat, e jumătate mort. Că într-o zi va pleca și mama. Apoi sper să urmez, firesc, eu. Dar dacă nu va fi așa, ci altfel, știu de pe acum că nimic nu e întîmplător și prin asta trebuie să trec. Nu o să mă mai întreb cu disperare: de ce mie? Sunt lecțiile mele, crucile mele de dus. Mă știu cu moartea bine, iar proximitatea ei m-a făcut doar excepțional de vie.“ Există necesare și salvatoare guri de aer. Guri de apă. La o adică, și-o gură de lacrimi poate face o treabă foarte bună: te mântuiește de-un AVC. Trăind însă câteva zile cu ochi și mâini în cartea Petronelei Rotar, am fost obligată la o revelație: gură de cuvinte. Una rarisimă, de-o frumusețe care frizează visul, roșie-camelie, pletorică, dulce-amăruie și parfumată cu licorile secrete ale Semiramidei. Nu s-a născut ca s-o privești de la distanță, să te uimești departe. Ți se deschide a sărut fierbinte, câteodată cast, altă dată tremurat, iar de îndată ce-ai atins-o, du-te încet către oglindă, cu ochii-nchiși. Deschide-i și privește: este a ta. Respira. Gura asta de cuvinte-inima ești tu. - Ana Barton
