Amanarea aplicarii pedepsei in teoria si practica dreptului penal

Prin lucrarea Amânarea aplicării pedepsei în teoria și practica dreptului penal, autorul dorește să „încheie” o lungă perioadă de cercetare juridică continuă în ceea ce privește subiectul amânării aplicării pedepsei, cercetare care a debutat în cursul anului 2012. Deși la acel moment aspectele punctate reprezentau un demers pur teoretic, forma finală a acestei lucrări este rezultatul îmbinării atât a cunoștințelor teoretice însușite, cât și a celor practice dobândite în pregătirea și exercitarea profesiei de judecător. Așadar, la mai mult de 2 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prin care a fost reglementată pentru prima dată în dreptul pozitiv din România instituția amânării aplicării pedepsei, apariția lucrării de față se dovedește a fi necesară nu numai prin prisma aspectelor de teorie abordate, ci și prin analiza practicii judiciare apărute până în acest moment. În acest context, autorul a încercat să rezolve în mod exhaustiv toate problemele de practică judiciară care au apărut și care ar putea să apară în legătură cu aplicarea instituției, trecându-le prin filtrul interpretării teoretice a dispozițiilor legale, dar și al rațiunilor avute în vedere de legiuitorul român. Totodată, merită subliniate aspectele de drept comparat și de drept penal internațional precizate în conținutul lucrării și cu referire la practica judiciară străină, având în vedere inclusiv faptul că unele surse de inspirație pentru elaborarea Codului penal roman în vigoare au fost codurile penale europene. Cartea Amânarea aplicării pedepsei în teoria și practica dreptului penal este, așadar, împărțită în șapte capitole, în cadrul cărora autorul și-a propus să trateze diferite aspecte legate de înțelegerea instituției, condițiile de aplicare, perioada de supraveghere, revocarea, anularea și efectele acesteia, teme care, deși aparent triviale, au condus la crearea unei practici judiciare neunitare, dar și la dezbateri contradictorii purtate în cadrul unor conferințe naționale, toate acestea fiind tratate în conținutul lucrării. Importanța temei abordate este de ordinul evidentului, legiuitorul Codului penal urmărind atât oferirea instanțelor de judecată a unor largi posibilități de individualizare judiciară a pedepsei, cât și oferirea infractorilor a unor alternative ale detenției, prin recunoașterea demnității umane ca principiu fundamental care trebuie să ghideze în continuare procesul de individualizare. Deși, în principal, prezentul studiu se adresează profesioniștilor dreptului penal, utilitatea acestuia remarcându-se prin abordarea practică a dispozițiilor amânării aplicării pedepsei, nu este mai puțin adevărat că aspectele teoretice, precum și modul lor de aplicare în practică se dovedesc a fi folositoare inclusiv studenților, masteranzilor, doctoranzilor și oricăror alte persoane interesate de acest subiect cu caracter de noutate. Fragment din lucrare: "§3. Aspecte de drept comparat 3.1. Dreptul penal francez reglementează, atât suspendarea executării pedepsei, cât și amânarea aplicării pedepsei, precum dreptul penal roman. Deosebirea este că, în timp ce legiuitorul român a prevăzut că, inculpatul va fi supus supravegherii în mod obligatoriu, în Codul penal francez sunt reglementate ambele modalități ale acestor instituții, respectiv atât prin supravegherea conduitei inculpatului, cât și fără supraveghere efectivă. Mai mult, în cazul amânării aplicării pedepsei există posibilitatea instanței de a pronunța un ordin alăturat hotărârii judecătorești, prin impunerea unor condiții de respectat. De asemenea, este reglementată posibilitatea instanței de a pronunța renunțarea la pedeapsa, după constatarea vinovăției inculpatului, atunci când se poate considera că scopul reeducării infractorului a fost atins, soluție șirnilară instituției noastre, denumită renunțarea la aplicarea pedepsei. Așa cum se poate observa, Codul penal francez lăsa judecătorului foarte largi posibilități de individualizare a pedepsei. 3.2. Spre deosebire de dreptul penal francez, legiuitorul Codului penal german a oferit instanțelor un număr redus de mijloace de individualizare judiciară a pedepsei, în condiții stricte de aplicare. Cu privire la suspendarea executării pedepsei, aceasta se înfățișează, numai cu termen de supraveghere și se poate dispune pentru o pedeapsă cu închisoarea ce nu depășește 1 an sau, în anumite cazuri de excepție, luându-se în considerare circumstanțele speciale care decurg din evaluarea generală, a faptei și a persoanei infractorului, pentru pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani. De asemenea, este prevăzută expres posibilitatea instanței de a refuza acordarea suspendării executării pedepsei pe considerente ce țin de prevenția generală, astfel încât individualizarea judiciară, nu este limitată, strict la prevenția specială, cum este cazul Codului penal roman. Totodată, suspendarea executării pedepsei nu se aplică decât pedepselor privative de libertate, nu și amenzilor penale. Amânarea aplicării pedepsei este și ea posibilă, dar implică în mod necesar lăsarea infractorului pe perioada unui termen de supraveghere, în mod identic suspendării executării pedepsei. De asemenea, în timp ce suspendarea executării pedepsei se aplică exclusiv pentru pedepse cu închisoarea, amânarea aplicării pedepsei are ca obiect numai pedepsele cu amendă penală."