Amintiri, vise, reflectii

Cartea autobiografică a lui Jung -- una dintre cele mai tulburătoare piese memorialistice ale secolului XX -- este săracă în fapte de viață exterioară: schița copilăriei într-o familie de păstori, o trecere în revistă a practicii de medic psihiatru, întâlnirea cu Freud, construirea turnului de la Bollingen, câteva călătorii în locuri exotice (Africa, India). Dar pe fundalul acestor sumare evenimente exterioare se desenează conturul viguros al unei alte vieți, de infinita bogăție. Treptele ei cronologice sunt intuirea, de la o vârstă incredibil de fragedă, a unei entități psihice autonome, formidabila coliziune cu inconștientul, târzia lui autorealizare ("Viața mea, spune Jung de la bun început, este povestea unei realizări de sine a inconștientului"). Această "a doua" viața, cea lăuntrică, s-a exprimat în vise, viziuni, călătorii în spații extramundane, experiența nemijlocită a lui Dumnezeu -- toate mărturisite public de Jung, alături de premonițiile sale asupra viitorului umanității și de gândurile cele mai intime despre religie, numai în Amintiri. Și din aceleași experiențe lăuntrice s-a născut originală opera jungiană. Considerându-le incompatibile cu contribuția să științifică, Jung nu și-a inclus Amintirile în corpusul Operelor complete. Și totuși, această carte autobiografică rămâne cea mai bună introducere în psihologia analitică jungiană: aici pot fi găsite originea și semnificația conceptelor ei fundamentale -- de la "inconștient colectiv" și "arhetipuri" până la "individuatie". Carte recomandată de Tudor Chirilă și  Otilia Mantelers   în cadrul proiectului Libris, " Oameni și cărți". Fragment din lucrare: "Despre nașterea operei Odată cu debutul celei de-a doua jumătăți a vieții mele începuse confruntarea cu inconștientul. Munca mea în acest domeniu s-a prelungit mult timp și abia după douăzeci de ani am fost în măsură să înțeleg întru câtva conținuturile imaginațiilor mele. Mai întâi a trebuit să-mi aduc dovada prefigurării istorice a trăirilor interioare, adică să răspund la întrebarea: „Unde se găsesc premisele mele în istorie?" Dacă nu aș fi reușit să produc o asemenea dovadă, nu aș fi putut oferi niciodată o confirmare a ideilor mele. Experiența decisivă în acest sens a reprezentat-o întâlnirea cu alchimia, căci abia acolo am găsit bazele istorice care-mi lipsiseră până atunci. Psihologia analitică face fundamental parte din științele naturii, dar este supusă premiselor personale ale observatorului mult mai mult decât orice altă știință. De aceea ea este tributară în mare măsură comparațiilor istorico-documentare, pentru a elimina din judecata măcar erorile cele mai grosolane. Între 1918 și 1926 ii studiasem în mod serios pe gnostici, deoarece și ei se confruntaseră cu lumea primordială a inconștientului. Se ocupaseră de conținuturile și imaginile sale, care erau vizibil contaminate de lumea pulsiunilor. Este însă dificil de spus în ce mod înțelegeau ei imaginile, căci ne lipsesc în mare parte informațiile necesare, iar cele pe care le deținem le datorăm în majoritatea cazurilor adversarilor lor, Părinții Bisericii. E puțin probabil ca ei să fi avut o concepție psihologică. Gnosticii erau prea îndepărtați în timp de mine pentru a-mi servi drept punct de plecare, drept legătură cu felul meu de a pune problema. Tradiția dintre gnoză și prezent mi se părea a fi ruptă și mult timp nu mi-a fost posibil să găsesc puntea care ducea de la gnosticism — sau neoplatonism — la prezent. Abia când am început să înțeleg alchimia, am realizat că din ea reiese legătură istorică cu gnosticismul, că prin alchimie se stabilește continuitatea de la trecut la prezent. Ca filozofie medievală a naturii ea aruncă o punte atât spre trecut, și anume spre gnosticism, cât și spre viitor, spre psihologia modemă a inconștientului. Psihologia inconștientului fusese introdusă de Freud prin motivele gnostice clasice ale sexualității, pe de o parte, și prin cele ale autorității paterne nocive, pe de alta. Motivul gnosticului Iehova și Dumnezeu-Creator apărea din nou în mitul lui Freud despre tatăl originar și în supraeul (Uber-Ich) sumbru care provenea de la acest tată. În mitul lui Freud se revelă ca un demon, care a produs o lume de decepții, iluzii și suferințe. Dar dezvoltarea spre materialism, anticipată deja de preocuparea alchimiei pentru tainele materiei, îi blocase lui Freud perspectivă asupra unui alt aspect esențial al gnosticismului, imaginea originară a spiritului constituind un alt Dumnezeu, superior. Conform tradiției gnostice, acest Dumnezeu superior fusese cel care trimisese oamenilor drept ajutor craterul (recipient de amestec), vasul metamorfozei spirituale. Craterul este un principiu feminin, care nu și-a găsit loc în lumea patriarhală a lui Freud. "