„N-am să uit niciodată o formulare prin care Sainte-Beuve definea relația dintre Montaigne și Pascal: Eseurile celui dintîi au fost, scrie criticul francez, vulpea din sînul celui din urmă. Cu alte cuvinte (conform legendei consemnate de Plutarh), o plăcere vinovată, un prag al voinței și un instrument al morții.
La aceeași metaforă recurge explicit Bogdan-Alexandru Stănescu în anaBASis. E mai greu de spus cine va fi jucat în cazul sau rolul vulpii. Spectrul posibilităților e foarte larg. Nu exclud ipoteza că, excelent cunoscător al literaturii anglo-saxone, Bogdan-Alexandru Stănescu ar avea, ascuns sub manta, un autor numai al lui, necunoscut încă publicului românesc. Pe de altă parte, ar putea fi vorba, pe filiera dionisiacă, despre admirația pentru Emil Botta (căruia i-a dedicat o teză de doctorat). Oricum ar fi, eu văd în această carte și o reacție vehement-melancolică la adresa celor cîteva direcții stereotipe în care se mișcă poezia generației noastre. Dacă precedentul volum a putut fi privit ca o ciudățenie (cine mai scrie, astăzi, despre ahei?), acesta vine să ne arate că jocul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e unul foarte serios. Citiți anaBASis și veți constata că vă va plăcea enorm. Recitiți Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul și veți afla ce minunăție de carte ați trecut, poate, cu vederea acum doi ani. Altceva (cronici, mode, topuri, rumori) nu contează.” (Cosmin Ciotlos)
Anabasis
