În toamna anului 1917, meșterul tîmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc din Munții Neamțului aflat la granița cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuțele din bîrne colorate, care-și gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. Dar suferințele și iminenta morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întîmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumusețea. Satul atins violent de reverberațiile Primului Război Mondial și – prin ricoșeu – ale proaspetei revoluții bolșevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriașă parabolă despre râu, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainică-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit. Fragment din volumul "Apocalipsis" de Adrian G. Romila: "Urcau gâfâind culmea spre amiază, era cald încă, dar soarele de octombrie nu mai ardea așa tare. Copacii întindeau pe cărare o umbră tăiată de razele ca niște sulițe de lumină și praf. Cristian David și popa Ivan ieșiseră din desișul pădurii și puteau acum zări satul, lăsat în jos, în văioagă, cu grădini, case, ulițe, garduri și livezi cu tot. Undeva mai spre centru se vedea turla cuminte a bisericii, cu ferestruicile mici, înguste, tăiate-n pereții de bârne colorate și cu partea de sus în patru ape acoperită cu dranița neagră până la cruce și dată cu ulei ars. Se opriră în vârf și se așezară pe iarbă, părintele se puse-n șezut, cu sutana suflecată la poale și mâneci, Cristian, în cămașă, vesta neagră și pantaloni de doc băgați în bocanci, se-ntinse pe spate, cu mâinile sub cap. Bătea puțin vântul, pământul era rece și umed, se putea adulmeca iarna, care venea oricum mai devreme în zonele înalte. Se vedea unduirea munților până departe, spre Ardeal, se zărea Ceahlăul, cu Toaca, Ocolașul și Panaghia, ba chiar se puteau zări câteva case și ceva încropiri care semănau a tranșee și a tabere militare ungurești. Conveniseră ca dimineața să lase femeile acasă, la gospodărit prin cămări, și să facă un tur de sat. Văzuseră mai întâi biserica pe dinăuntru, meșterul Cristian, după ce examina cu unghia și din ochi starea lucrurilor, îi spuse părintelui ce putea să facă sau să repare la strane, tâmplă și pereți, poate și la împrospătarea unora dintre icoane. Avea nevoie de ceva lemn bun, uscat, de cuie, sârmă, cleme, clei, uleiuri, lacuri și vopsele, trebuiau aduse de la Bicaz, de la Tarcău sau de la Piatră, unde erau prăvălii deschise, sau trebuia tocmit de pe la tăietorii din sat. Apoi, în altar, pentru crucea mare din fața mesei, învechită de tot și cu Hristosul aproape de nerecunoscut, avea nevoie de lac mat și de culori mai fine, pentru un crucifix nou, mai trainic. Și avea nevoie de un loc acoperit unde să lucreze, să-și stabilească un atelier.”
