Ard malurile Nistrului

    Sângele a început însă a curge, fierbinte și roșu, peste pieptul lui pârlit de soare, peste cămașă și peste spicele aurii ale grâului care îi slujeau de așternut. De pe paiele de aur ale grâului picăturile de sânge s-au scurs pe țărâna înfierbântată. Boabele de pământ dogorât au cules, sorbind, fiecare picătură de sânge. Când au ajuns călăreții criminali, Constantin Beccin zăcea cu ochii deschiși mult spre soare pe grâul înroșit de sânge mai mult mort decât viu. Constantin Beccin nu mai vedea nimic. Nu mai simțea nimic. Gâtul îi era roșu parcă-l înfățurase cu o basma. Și soarele dogorea grozav de fierbinte, deasupra câmpurilor nesfârșite ale Bugeacului. Mireasma ogoarelor se înălță cuvios spre văzduhurile limpezi și curate, ca un fum nevăzut de tămâie. Atunci — dacă cineva ar fi privit mai de aproape ochii lui Constantin Beccin, care erau mult deschiși, și dacă ar fi privit apoi Cerul, ar fi văzut că erau la fel de curați și de albaștri: și ochii lui Constantin Beccin și Cerul!...