Arena 13. Vol. 2: Prada

   Lupta este doar începutul     După primul an de ucenicie în Arenă 13, Leif află tot mai multe despre cel care a fost cel mai mare luptător cunoscut vreodată, despre cel care a fost cât pe ce să îl distrugă pe demonul Hob, dar care a plătit un preț mult prea mare pentru fiecare victorie.     Oare victoria în Arenă 13 este suficientă? Sau Leif va fi nevoit să se alieze cu cei care vor stârni oamenii împotriva zeilor, într-o bătălie pentru lumea întreagă?     Fragment din romanul "Arena 13. Vol. 2 Pradă" de Joseph Delaney:     “Un șir de pietre albe mărgineau iarbă, iar, odată ajunși la ele, uriașul s-a oprit și s-a uitat urât la mine.     — Să te descălți înainte să treci de linie! mi-a poruncit el. Spațiul acesta se numește marae. Este locul sacru de adunare.     Ne-am descălțat amândoi.     — Lasă-ți geanta aici! N-o să se atingă nimeni de ea, m-a îndemnat el.     M-am supus, după care m-am așezat la coadă.     Înainte să iau loc, am aruncat o privire pe deasupra capetelor celor din fața mea.     În întunericul din clădire am deslușit două siluete care stăteau față în față și discutau.     Uriașul a așteptat alături de mine și nu a mai scos un cuvânt până când nu mi-a venit rândul. În momentul acela, mi-a făcut semn spre ușă, a slobozit un mârâit și m-a condus spre bărbatul așezat pe scaun, cu mâinile încrucișate la piept.     Am observat că, deși clădirea era făcută din lemn, pe unul dintre pereți se găseau trei șemineuri mari din piatră. Am ridicat ochii și am văzut sute de chipuri cioplite în cei patru pereți. Aveam senzația că mă urmăresc în timp ce trec pe labgă ele.     Când m-am apropiat, l-am recunoscut pe Konnit. Avea aceeași mustață care îi ascundea buza superioară și tatuajele fioroase care îi brăzdau fața.     — Acesta e băiatul, stăpâne, a spus războinicul. Îl cheamă Leif.     — Mi-l amintesc bine, Garrett. S-a luptat cu un Ciucure pe dealul care urcă la citadela lui Hob. S-a luptat și a învins, dar nu a avut curajul să dea lovitura fatală.     Vorbele lui Konnit mi-au umplut sufletul de amărăciune. Dacă te luai după vorbele lui, victoria mea nu însemnase nimic. Mă acuză cumva de lașitate? Poate că fusese o nerozie din partea mea să vin aici.     Konnit mi-a arătat spre podeaua din lemn și ne-am așezat amândoi față în față. Garrett a rămas în picioare, aproape de noi, privind în tăcere șemineurile. Erau pline de cenușă, iar aerul era răcoros, chiar mai rece decât afară.”