Blestemul Vraciului

În al doilea roman din seria Cronicile Wardstone, Thomas și mentorul său au de înfruntat cea mai temută creatură a răului: Urgia, care încearcă să scape din catacombele de sub catedrala din Priestown. Dar nu numai forțele Întunericului îi amenință pe cei doi, ci și marele Inchizitor este pe urmele lor. Când mentorul său este prins și condamnat la moarte, Thomas încearcă cu ajutorul prietenei sale, Alice, să-l salveze și, în același timp, să-l apere de un cumplit blestem. Cronicile Wardstone amintesc de autori clasici precum Edgar Allan Poe și Washington Irving. Ele își găsesc locul în biblioteca alături de marile romane fantastice care farmecă cititorii mici și mari.  Fragment din cartea "Blestemul Vraciului" de Joseph Delaney   „CAPITOLUL 10 SCUIPATUL FETEI    Fără nicio clipă de șovăială, am apucat toiagul și am suflat în lumânare, cufundând toată pivnița în beznă, mișcându-mă repede în direcția ușii care ducea spre catacombe. În urmă s-a iscat un vălmășag îngrozitor: strigăte, țipete și zgomote de încăierare. Uitându-mă înapoi, am văzut un alt paznic venind cu o torță în pivniță, așa că m-am strecurat în spatele rafturilor de sticle, adăpostindu-mă de lumină care venea dinspre ușa din peretele îndepărtat. Mă simțeam cumplit să-i las pe Vraci și pe Alice și să plec. Nu vă pot spune ce era în sufletul meu: ajunsesem aici și tot nu fusesem în stare să-i salvez. Nu mai nădăjduiam decât că, fără să fi băgat eu de seamă, izbutiseră, în zăpăceala aceea, să iasă afară. Amândoi vedeau bine pe întuneric și, dacă eu reușisem să găsesc ușa spre catacombe, la fel ar fi putut s-o găsească și ei. Am simțit că vreo câțiva dintre prizonieri îmi urmaseră exemplul, îndepărtându-se de paznici, adâncindu-se în ungherele întunecate ale pivniței. Câțiva păreau să fie chiar în fața mea. Poate că printre ei se aflau și magistrul meu și Alice, dar nu puteam risca să-i strig și să atrag astfel atenția paznicilor. Când îmi alesesem calea de scăpare, strecurându-mă printre rafturile cu sticle de vin, mi se păruse că văd, în fața mea, ușa dinspre catacombe deschizându-se și închizându-se repede, dar era prea întuneric ca să fiu sigur. Câteva momente mai târziu, ieșeam pe acea ușă. În clipa în care am închis-o în urma mea, m-am trezit cufundat într-o beznă atât de groasă ca, pentru câteva secunde, nu mi-am putut zări nici mâinile, oricât mi le apropiam de ochi. Am stat nemișcat, în vârful scării, așteptând disperat să mi se obișnuiască ochii cu întunericul.”