Asasina cultivata - Enrique Vila-Matas

Există cărți care inspiră teamă. Teama de adevăr. Par mai curând bombe cu ceas sau animale împăiate, care pot să-ți sară la gât într-o clipă de neatenție, decât cărți. Personal, am avut această experiență de două ori. Prima oară a fost cu mult timp în urmă, în 1977 sau în 1978; citeam pe atunci un roman de mici dimensiuni în ale cărui pagini cititorul era avertizat că putea muri chiar atunci. Cu alte cuvinte, putea muri de-adevăratelea, putea să cadă jos și să nu se mai ridice. Romanul era Asasină cultivată de Enrique Vila-Matas, și chiar dacă știu că nici unul dintre cititorii săi nu a murit, mulți au fost transfigurați după aceea, convinși de faptul că, în relația lor cu lectura, ceva s-a schimbat pentru totdeauna. "Asasină cultivată, alături de Los dominios del lobo (Teritoriile lupului), primul roman al lui Javier Marias, marchează punctul de plecare al generației noastre." Roberto Bolano Fragment din carte: "A doua zi, m-a mirat lipsa urmelor de viață în casă, dar m-am gândit că, în pofida obiceiurilor lui, Herrera ieșise din casă dis-de-dimineață. Ceasul meu arată nouă, ora la care, în ultimii douăzeci de ani, el își pregătea după cum îmi spusese - micul dejun, după ce deja lucrase mai bine de două ore. Am ieșit să fac o plimbare lungă și am ajuns până la Luvru, unde am stat până la două după-amiază. La ora aceea, Herrera nu era nici la restaurantul lui obișnuit, nici acasă. M-am dus la cinematograf, apoi mi-am vizitat niște prieteni spanioli. În amurg, casa era luminată în întregime, dar nu era acolo. Am apăsat de câteva ori pe butonul soneriei, dar n-a răspuns nimeni. Alarmată, am hotărât să intru. N-am ezitat să-mi folosesc jacheta drept mănușă, și am dat o lovitură zdravănă în fereastra bucătăriei. Am spart tot geamul de jos, și așa am putut ajunge la zăvorul care închidea fereastra. Restul a fost ușor. Sus nu era nici un zăvor, și am putut deschide. M-am urcat pe fereastră și am tras perdelele din fața mea. De cum am intrat în salon, am și căzut în cursa întinsă, probabil de el, posibililor intruși, și am început să hoinăresc la întâmplare, victimă a dispunerii complicate a oglinzilor și a plantelor care, îndemânatic semănate printre mobile, dădeau vizitatorului senzația că se rătăcise. În fine, când am izbutit să-mi croiesc drum prin acel labirint absurd, mi-am îndreptat cercetările spre biroul scriitorului. Am deschis ușa și am privit în beznă - era singura încăpere neluminată din casă - atenuată de lumină ce intră pe geamuri și de cea care venea din coridor. Colțul biroului lucea ușor, iar în spatele lui am zărit ceva căzut grămadă pe covor, la picioarele fotoliului. Până la urmă, am găsit întrerupătorul și am aprins o lampă de cristal, care atârna din tavan. Juan Herrera mă privea, de la picioarele biroului, cu ochii complet deschiși. Era mort. Am anunțat-o prin telefon pe Elena Villeda, tânăra-i soție. De la o vreme, locuiau separat, dar el îmi vorbise afectuos despre ea, și m-am gândit că, în acel moment, cel mai bine era s-o anunț. Ea a sunat la poliție. Între timp, am aruncat o privire prin birou. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost faptul că încăperea avea forma literei „V", era foarte întunecoasă și imită interiorul unui mausoleu. Masa pătrată, din stejar negru, intră într-o adâncitură, iar pe ea am găsit o grămadă de hârtii. Pe una dintre ele, se putea vedea, dacă priveai atent, un triunghi verde care imită forma încăperii. În interiorul lui, un bărbat zăcea decapitat printre o grămadă de cărți. Ciudat desen, m-am gândit, și era, într-adevăr, foarte ciudat, fiindcă, dacă îl priveai în continuare cu atenție, imaginea se ștergea brusc, devenind un conglomerat amorf de umbre negricioase. Într-una dintre ele, se putea distinge chipul unui bărbat - pe care l-am identificat cu prințul Mdivani - chiar când tăia capul propriului Rolls. Și, dacă priveai în continuare foarte fix, Rollsul devenea o roată cu teici, ce se învârtea sub un cer de cenușă, în ritmul unui fazan de jucărie. Nicicând n-am fost în stare să întrevăd atâtea imagini într-un singur desen, și cred că acest fapt poate fi atribuit spaimei care mă copleșise la descoperirea cadavrului. "