Un roman plin de umor șugubaț Un tur de forță pe care Vonnegut îl dirijează magistral, un roman plin de umor șugubaț. - The Guardian Bine ați venit în muzeul lui Rabo Arabekian – pictor abstract expresionist bogat, de origine armeană, veteran de război care, de fapt, la 71 de ani, vrea doar să fie lăsat în pace. Când pe plaja privată a casei sale apare însă voluptoasă văduvă Circe Berman (scriitoare sub acoperire), nici gând să mai aibă liniște – sau secrete. Sub pretextul autobiografiei redactate de pictor, Kurt Vonnegut conturează, cu ironie, povestea societății americane – una plină de cruzimi, inechitați și mistere, filosofând pe teme precum arta și nebunia, războiul și soarta omului, banii și relația bărbaților cu femeile. Fragment din volumul "Barba albastră" de Kurt Vonnegut: "Crezusem următoarele despre mine și arta mea: că aș putea reda asemănarea oricărui lucru ce mi-ar apărea înaintea ochilor - cu răbdare, bineînțeles, și cu ajutorul unor instrumente și materiale din cele mai bune. La urma urmei mă dovedisem un ucenic priceput, când am lucrat sub îndrumarea celui mai prețios ilustrator al acestui secol, Dan Gregory. Totuși, aparatele de fotografiat puteau face foarte bine ceea ce făcuse el și ceea ce puteam face și eu. Știam că aceeași constatare îi călăuzise și pe impresioniști, ca și pe cubiști, dadaiști, suprarealiști sau alții asemenea lor, la mobilizarea tuturor sforțărilor, în vederea conceperii unor picturi atât de reușite, încât aparatele fotografice și oamenii ca Dan Gregory să nu le poată înlocui. Am ajuns îndată la concluzia că mintea mea era atât de comună, cu alte cuvinte atât de goală, încât nu aș fi putut deveni niciodată altceva decât un aparat fotografic, indiferent cât de bun. Așa că m-am hotărât să mă mulțumesc cu o realizare ceva mai obișnuită și mai serioasă, și anume m-am apucat să fac bani. Nu m-am întristat câtuși de puțin din cauza asta. De fapt, m-am simțit foarte ușurat! Am continuat, totuși, să pălăvrăgesc despre artă. Eram în stare să vorbesc despre așa ceva tot la fel de bine ca și alții, dacă nu puteam picta eu însumi. Așa că m-am obișnuit să mă duc prin barurile New Yorkului noaptea, unde mi-am făcut ușor câțiva prieteni, care aveau dreptate în mai toate problemele artistice, dar care nu se așteptau prea mult să fie recunoscuți și ei ca artiști. Vorbeam cu aceeași competență ca cei mai buni dintre ei, și în același timp beam tot atât de mult. Lucrul cel mai bun era că puteam să achit nota de plată la capătul serii, mulțumită banilor pe care-i câștigăm la bursa de acțiuni sau datorită bursei pe care o primeam din partea statului ca student la Universitate și a unei pensii viagere din partea națiunii recunoscătoare fiindcă îmi dădusem un ochi pentru apărarea Libertății. Adevăraților pictori le apăream ca un sac de bani fără fund. Nu eram bun numai să le plătesc costul băuturii, dar și chiria, ratele pentru mașină, pentru avortul prietenei sau al nevestei. Totul era posibil. Oricât de mulți bani aveau nevoie pentru orice, îi puteau căpăta de la bogatul Rabo Karabekian."
