Populat de figuri feminine puternice și memorabile, Bastarda Istanbulului este un roman fascinant în care se împletesc libertatea și opresiunea, realul și fantasticul, memoria și uitarea. Lumea orientală, cu exotismul și tradiționalismul ei, și cea occidentală, marcată de pragmatism și de independență, se întîlnesc pe neașteptate din dorința nestăvilită a două tinere fermecătoare și nonconformiste – Asya și Armanoush – de a risipi misterul ce le învăluie rădăcinile familiale și de a-și descoperi propria identitate. Bastarda Istanbulului nu este însă cartea unei singure povești. În cuprinsul său, scriitoarea țese firele unui șir nesfîrșit de istorii care se ramifică, se pierd o clipă în negura trecutului, ies din nou la suprafață, se intersectează, se unesc. „În cel de-al doilea roman al său scris în limba engleză, prozatoarea turcă Elif Shafak abordează problema identității naționale într-un stil devenit inconfundabil. Ea face din tabuurile politice o componentă esențială a unui roman profund și captivant despre modul în care viețile omenești sînt modelate de legăturile de familie, apartenența culturală și jocul întîmplării.” (Publishers Weekly) „O poveste complexă, ironică, dramatică și îndrăzneață, care poate fi citită în același timp ca o reflecție despre puterea tămăduitoare a compasiunii, ca un strălucit roman de idei, ca o poezie de dragoste închinată Istanbulului și că o satiră senzuală și provocatoare.” (Booklist) „Elif Shafak își construiește romanul într-un mod ce amintește de povestitorii tradiționali: întrerupe firul acțiunii, revine asupra unor detalii, mișcîndu-se în voie de la ororile trecutului la patologia prezentului prin intermediul experienței a patru generații. Iar cititorul realizează treptat ca datoria de a-și asuma propria istorie, cu partea sa de greșeală și de vină, este valabilă nu doar pentru popoare, ci și pentru fiecare om.” (The Washington Post Book World) Fragment din romanul: Bastarda Istanbulului de Elif Shafak "În ceea ce privea personalitatea, avea același scepticism, aceeași răzvrătire, aceeași amărăciune pe care le afișase și ea când era de vârstă Asyei. Înainte să-și dea seama, îi trecuse cu eleganță rolul de oaie neagră a familiei Kazanci fiicei ei. Din fericire, Asya nu părea încă obosită de lume sau apăsată de neliniște, fiind prea tânără pentru toate astea. Însă tentația de a râde de pe fața pământului edificiul propriei existențe era acolo, lucind mocnit în adâncul ochilor ei, dulcea ispită a autodistrugerii de care sufereau doar oamenii sofisticați sau gravi. În ceea ce privea înfățișarea, totuși, mătușa Zeliha își putea da seama clar că Asya abia dacă semăna cu ea. Nu era și probabil că nu avea să fie niciodată o femeie frumoasă. Nu că ar fi fost ceva în neregulă cu trupul sau chipul ei. De fapt, luată separat, fiecare parte a ei avea forma potrivită: avea înălțimea și greutatea potrivite, părul negru cârlionțat potrivit, bărbia potrivită... dar când erau puse laolaltă, era ceva defectuos în toată combinația. Nu era nici urâtă, chiar deloc. Avea mai degrabă o frumusețe mediocră, una la care îți face plăcere să te uiți, dar care nu rămâne în mintea nimănui. Chipul ei era atât de comun, încât mulți dintre cei care o vedeau pentru prima oară aveau impresia că o mai văzuseră înainte. Era extrem de comună. Mai curând decât „frumoasă", „drăguță" ar fi cel mai măgulitor compliment pe care îl putea primi în faza aceea, ceea ce era perfect în regulă, numai că acum trecea printr-o fază dureroasă a existenței în care drăgălășenia era ultimul lucru cu care își dorea să fie asociată. Peste douăzeci de ani va ajunge să-și privească trupul într-un mod cu totul diferit. Asya era una dintre acele femei care, deși nu sunt frumoase în adolescență sau atrăgătoare în tinerețe, pot totuși să arate destul de bine la maturitate, dacă rezistă până atunci. "
