Bezna vizibila

    "Bezna vizibilă" este o explorare curajoasă și, în cele din urmă, dătătoare de speranță în realitatea sumbră a depresiei.     În vara anului 1985, William Styron a fost copleșit de o insomnie persistentă și de un sentiment îngrijorător de rău general - primele semne ale unei depresii profunde, care avea să-i sugrume existența și să-l aducă în pragul sinuciderii.     Bezna vizibilă îi oferă cititorului ocazia unei călătorii fără precedent pe tărâmul nebuniei. Este vorba de o prezentare din interior a suferinței agonizante a autorului însuși, precum și de privirea sa curioasă aruncată unei maladii care afectează milioane de oameni, dar este încă în mare măsură neînțeleasă. Datorită franchetei remarcabile și puterii descriptive ale lui Styron, oricine citește această carte va reuși să-și facă o idee despre suferință prin care trece o minte disperată.     Fragment din volumul "Bezna vizibilă" de William Styron:     “Îmi este imposibil să ghicesc, bineînțeles, cum ar fi abordat problema un alt doctor, dacă și acela m-ar fi descurajat în privința spitalizării. Mulți psihiatri, care pur și simplu par să nu priceapă natură și profunzimea angoasei prin care trec pacienții lor, rămân fideli cu încăpățânare tratamentului medicamentos, convinși că până la urmă pilulele își vor face efectul, pacientul va reacționa și mediul sumbru al spitalului va putea fi evitat. Gold era un doctor din această categorie, se vedea limpede, numai că în cazul meu se înșela; sunt convins că ar fi trebuit să intru în spital de câteva săptămâni bune. Pentru că, de fapt, spitalul a reprezentat salvarea mea și este, într-adevăr, paradoxal faptul că, în locul acela auster, cu ușile lui ferecate și ferestrele întărite cu sârmă, cu holurile pustii vopsite în verde, unde ambulanțele scrâșneau din frâne zi și noapte la zece etaje sub mine - acolo mi-am găsit tihna, acolo am simțit atenuarea furtunii din creierul meu, lucruri pe care nu izbutisem să le obțin în liniștea casei mele.     Acesta a fost, în parte, rezultatul sechestrării, al siguranței, al stabilirii într-un loc în care nevoia stringentă de a pune mâna pe cuțit și a ți-l înfige în propria burtă se topește în fața realității nou-descoperite, pe care până și creierul tulburat al depresivului o conștientizează, și anume că se chinuie să-și taie șnițelul vienez lipsit de orice gust cu un cuțit de plastic flexibil. Dar spitalul mai oferă și trauma blândă, în mod curios satisfăcătoare, a unei bruște stabilizări - a transferului din mediul mult prea familiar al locuinței, unde totul înseamnă anxietate și disonanță, într-o formă ordonată și benignă de detenție în care nu ai nimic altceva de făcut decât să te străduiești să te faci bine. În cazul meu, adevăratele remedii au fost privarea de libertate și timpul."