Increderea lui o uimi pe Cornelia si o facu sa spere din nou. Chipul surazator al lui Lucian, precum si ceva nou in felul sau de a fi ii atrasera atentia. Ce se intamplase in acea zi? Pe unde umblase de a ajuns asa de tarziu acasa? De unde ii venea aceasta certitudine? Facuse vreo intelegere cu tovarasii?! Asa cum il cunostea, nu‑i venea sa creada ca Lucian ar fi putut sa accepte targul cu comunistii si sa‑si vanda constiinta. Nici chiar de dragul ei sau al lui Dorli. Sa aibe, oare, femeia aceea, Elena Daniello, noua muza, o atat de mare influenta asupra lui incat sa‑i fi redat pofta de viata si de scris?! Si ea, Cornelia, ce‑ar putea sa faca daca el se indragostise de o alta femeie?! Sa‑i interzica s‑o mai vada? Nu putea! Era ca si cum i‑ar fi cerut sa nu mai scrie, sa nu mai respire... Ori de cate ori aparuse o noua iubire in viata lui (Domnita, Eugenia, Coca), Cornelia retraise cu si mai multa intensitate perioada de inceput a dragostei lor. Se reindragostea cu fiecare femeie care ii starnea o noua pasiune sotului ei. Ii recunostea gesturile de altadata, starile, tresarirea si tremurul, nevoia de a iesi din casa, ii imbratisa, patimasa, dorinta. Ii simtea clocotul, freamatul, puterea de a crea. Si se‑ntorcea singura, dar fericita, in trecut. In prima zi. Intr‑o frumoasa zi de octombrie din anul 1916.
