Caiet de cenzor

Caiet de cenzor are ca punct de plecare corespondență fictivă dintre autoare și șefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcție Generală a Presei și Tipăriturilor (Cenzura), care în anii ’70 mergea personal la fabrica de hîrtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) și care, înainte să fugă din țară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete. Acum, după patruzeci de ani, îl pune la dispoziția cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbești – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituției cenzurii, ci și viața de culise, cu frămîntările, revoltele și culpabilizările celor care decideau soarta cărților. Sînt doar cinci luni din viața cenzoritei Filofteia Moldovean, dar atît de dense, încît ne dau imaginea aproape completă a acestei instituții misterioase. De profesie cititori și vînători de greșeli ideologice, asaltați de sute de manuscrise, de termene drastice de predare și sancțiuni amenințătoare, cenzorii își pierd identitatea și, măcinați adesea de nevroze și alte boli, își caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenușa tuturor la un loc. Fragment din cartea "Caiet de cenzor" de Liliana Corobca "Scena când la marea Doamnă intră un funcționar. Doamna crăcănată cu un bărbat îngenuncheat între craci, care nici n-a scos nasul, poate de rușine, poate de intensa concentrare, iar doamna, cu indiferență, îi zice funcționarului perplex: ce vrei, e un carierist! Vrea să fie avansat. Și se uită sfidător și întrebător la bietul funcționar de provincie gata să leșine: se pune și asta la rând ori nu? Doamnă, trecută de o a treia onorabilă tinerețe, cu niște cercuri (colacei) de grăsime care ascundeau tot ce mai avea sub burtă, acoperind jumătate din capul carieristului nenorocit, care încerca să rămână demn în activitatea lui de avansare fără a se sufoca. Atunci Doamna zise: dacă tu nu mă convingi, să știi că ai o soție mult mai convingătoare și, fiind vorba de viitorul soțului ei, nu s-a lăsat mult rugată. Uită-te pe geamul de alături. Și micul funcționar își văzu soția cu doi urâți, parcă special aleși urâți, în poziții deșucheate, pe care ei doi, deși au trăit 13 ani împreună, nu le-au încercat niciodată. Urăsc asemenea scene! Să înțeleg că publicul nostru le adoră? Să înțeleg că trec drept adevărate? Se generalizează câteva acțiuni negative, iar viziunile destrăbălate ale unui scriitor ratat și degenerat trec drept purul adevăr? A avut măcar bunul-simț să nu scrie „Marea Tovarășal Doamnele erau în regimul burghezo-moșieresc și poate acolo așa făceau. Tăi scena, dar se înțelege din context că e ceva Cititorul va vedea că pe aici a lăsat urma. „foarfeca" Cenzurii (asta cu foarfecă o știu de la Zuki, vine de la un popă francez dintr-un secol îndepărtat) și nu se cade. Scriu redacției să se înlocuiască cu ceva adecvat, dacă nu în spirinul partidului, măcar în ton cu decență și moralitatea umană."