Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

Mama păstra cartea lui, Elegii pentru ființe mici, ca pe icoană și știa poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Își spuneau versuri, iar cînd el ne vizită, se jucau, se strîmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participăm, tu semeni cu tată, ziceau ei, dar nu mă supărăm. Știam că așa e, eu semănăm cu tata, trebuia să fiu fața tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două fete, unul tînăr, altul bătrîn, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înveselească, așa erau mama cu Eugen. Dansau amîndoi uneori, nu aveam patefon, cîntă Eugen sau cîntau amîndoi și dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrînită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tînără, o fetiță, și fericită și bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau și devenea frumoasă. Dânsul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mama și fiu. Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Cînd eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugăm, iar eu nu am dus-o niciodată, aș vrea la un teatru, a zis ea și eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cît am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cît eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar cînd și eu am avut, am băut toți banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.