Calatoria oamenilor cartii

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură • Autor distins cu Booker Prize Internațional pentru literatură     A ascuns Cartea într-un loc ce i s-a părut creat în acest scop: într-un defileu de munte, unde pustnici în căutarea singurătății își construiseră o mică mănăstire.
Citește tot rezumatul... Lor le-a încredințat Cartea, promițîndu-și că se va întoarce abia după ce îi va fi pregătit pe oameni pentru acceptarea ei... Alese șapte oameni înțelepți și demni și împreună cu ei întemeie Frăția, ce avea să se ocupe de reformarea lumii și de pregătirea acesteia pentru schimbarea ce urma să vină. Dar în planurile mărețe ale lui H.R.C. interveni, cum se întîmplă de obicei, istoria. Se făcură două războaie unul după altul, apărură noi reformatori... Începură persecuțiile, se aprinseră rugurile. Privind stelele și cercetînd proprietățile materiei, oamenii se apropiau uneori la un pas de adevăr, dar apoi anulau totul în fața noilor camere de tortură ce apăreau ca tarabele la iarmaroc. H.R.C. muri la Anvers, cu fața brăzdată de zbîrciturile amărăciunii. Înainte de a se stinge, cu mîna tremurîndă, întocmi pe un petec de hîrtie hartă munților în care ascunsese Cartea, cu speranța naivă că marea învolburată a istoriei se va liniști, iar oamenii se vor ocupa în cele din urmă de ceea ce este mai important. - Olga Tokarczuk Olga Tokarczuk este premiată cu Premiul Nobel pentru literatură 2018 Traducere din limba polonă de Constantin Geambasu Fragment din cartea "Călătoria oamenilor cărții" de Olga Tokarczuk: "Flacăra lumânărilor lasă să se vadă un peisaj deschis și norii de furtună de dincolo de orizont. Era ca și cum lumina ar fi deschis o fereastră ascunsă în perete, prin care se putea vedea inserarea și apropierea furtunii nocturne. Pe partea stângă a celui ce privea, în prim-plan, se afla o grotă. Interiorul ei se pierdea în întuneric. În fața intrării în peșteră stătea o femeie zveltă, diafană, într-o rochie deschisă. Avea o piele neobișnuit de palidă, și părea fie că doarme, fle că arata așa cum arată lunaticii: cu ochii pe jumătate închiși, fața liniștită, însă fără a exprima ceva în mod deosebit. Femeia ținea în mână delicată un șnur sau mai degrabă o sfoară, de care era legat un balaur ce stătea la picioarele ei. Poate că ar fl trebuit să fie înfricoșător, dar în înfățișarea și poziția lui, în înclinarea supusă a capului era ceva ce te îndemna să-l privești mai curând ca pe un câine. Deși avea gheare, aripi membranoase și o coadă mare, țepoasă, era balaur doar cu numele. În realitate, amintea de un animal de casă, chiar puțin neajutorat. Nici sfoară care-l lega de mâna femeii nu trimitea cu gândul la simbolul sclaviei, ci mai degrabă la legături de docilitate și de supunere benevola. Din partea dreaptă a imaginii, unde se afla o pădure deasă, venea un cavaler. El stătea pe un imens cal alb, iar coiful ridicat îi dezvăluia doar fața tânără și îndârjită. Ochii îi erau plini de mânie, iar pe obraji încă nu-i dăduseră tuleiele. Tânărul ridică lancea și străpunse gâtul zmeului. Picături de sânge de un roșu închis se scurgeau pe nisip. Balaurul în agonie încerca să-și întindă aripile și atunci se vedeau pete, asemenea celor de pe spatele unei buburuze uriașe. Tabloul făcea impresia că nu fusese terminat. Scena prezentată părea că nu se poate termina astfel, că își are continuarea undeva aproape. Din cauza neîncheierii ei și a lipsei unei soluții care să poată fl acceptată, imaginea făcea o impresie cutremurătoare. - Cine-i aceasta? De ce-i permite să ucidă sărmanul animal? Este Sfântul Gheorghe? - întrebă Veronica șoptit. - Da, e Sfântul Gheorghe, iar aceasta-i prințesă pe care, după cum spune legenda, a răpit-o balaurul și a închis-o în peșteră. Sfântul Gheorghe ucide în balaur tot răul și păcatul lumii. Veronica se apropie de tablou și o privi cu atenție pe femeie. - Prințesa aceasta nu pare a fi deloc încarcerată. Ea este cea care îl supune pe balaur. Un astfel de balaur n-ar putea face rău nimănui. Mai degrabă cavalerul acesta... - Aveți dreptate - interveni de Berle. - Pentru că imaginea aceasta nu este o prezentare fidelă a legendei. E doar o variație artistică pe această temă. Domnule de Chevillon, de unde aveți tabloul? - L-am adus din Italia. Are peste două sute de ani. E un Uccello." Citește mai puțin...