Cand Dumnezeu nu mai iubeste

Când Dumnezeu nu mai iubește, nu mai exista nici o adiere de vânt în aerul fierbinte, iar seceta și foametea îi învrăjbesc pe oameni. E vremea femeilor sfinte, a nebunilor, a vindecătorilor care pretind că Elohim vorbește pe umărul lor. Două cetăți străvechi, Țara Cedrilor și Maira, se dușmănesc și se războiesc între ele. Un iluzionist pune stăpânire pe mintea unui rege și-l hipnotizează să latre ca un câine; iscoade se strecoară neștiute peste tot; un alt rege îi torturează cu o cruzime extremă pe pajii versați în tainele dragostei. În această realitate de șaptesprezece mii de cuvinte irupe Bob Lillpop, un băiat de zece ani care, întorcându-se de la școală, face colțul pe Broadway cu 46th Street, nimerind în plină manifestație a asociației PRO-LIFE, uită de el privind minunile unui circ holografic și-l întâlnește pe Gene Sommers, kidnapper și criminal în serie.   Sebastian Lăzăroiu (n. 1970) este scriitor, sociolog și politolog. A publicat romanele Balena Albastră, Omatidii. Sarada unui hacker și Zilele lui MM în colecția Ego. Proza a Editurii Polirom. Sebastian Lăzăroiu a declarat, în mai multe apariții publice, că nu-și dorește să se mai întoarcă în politică și preferă să se dedice literaturii de ficțiune.   Sommers îl conduse ca pe un cățel prețios la scaunul din fața computerului, desprinse lesa și-l lega tacticos pe copil cu centura largă. - N-ar fi trebuit să-mi ieși niciodată din vorbă, mormăi Gene, să nu pară că n-a remarcat nemulțumirea băiatului. Acum îi vorbea părintește, iar fiara din el se pitise în bârlog după acea dezlănțuire înfricoșătoare detonată de nesăbuința lui Bob. - Sunt captiv, așa nu pot scrie. - Ești captiv de când ai intrat în casa asta. Fragment din volumul "Când Dumnezeu nu mai iubește" de Sebastian Lăzăroiu:   "- Cum Dumnezeu ne iubește pe toți la fel, fiecare rob al său e vrednic să lase urmași întru iubirea Lui, vorbea el însuflețit Conciliului celor O Sută de Drepți, adică preoților scandalizați de o asemenea îndrăzneală. Dar Conciliul amâna să-și dea încuviințarea până a doua zi, când pe tron se urcau Tan-Mas sau Kadur. - Prostioarele astea-s prea libertine, îi spunea regina Azelia lui Kadur, pe când moțăia în jilțul său, plictisit că fusese tulburat. Dădea din mână a lehamite și cerea slugilor o limonadă. - N-are decât să mai dea o dată edictul și poimâine, și pe urmă și poimâine după poimâine... mormăia el, știind că-i face pe plac femeii și sperând că așa îi va da pace. Dar Azelia nu se lăsă cu una, cu două. Condurii ei ascuțiți tropăiau neliniștiți și somnul îi ocolea doar la gândul că Inocelsio n-avea să se dea bătut. - A nu știu câtă oară, Măria Ta!... Poate fi oare numit rege unul care tăgăduiește rânduielile din străbuni și voia lui Elohim? îi spuse în altă zi regelui. Zăpăcit, pentru că pierduse șirul cuvintelor femeii, Kadur crezuse că despre el e vorba și se ridicase într-o rână mânios. - Sunt rege prin voia Lui! Și rânduielile le țin cum îmi place! Mi-ești soră și regina! Ei, și ce? Limba cârtitorilor e hrana spadei mele! Atunci Azelia îl îmbrățișă și se lipi de el drăgăstos. - Măria Ta, la Inocelsio mă gândeam, de bună seamă, la încurcă-lume asta. Mai ieri, voise să ne ia pe departe - ca la ce bun caznele pentru bărbații care-și „sădesc" grădina de-acasă! Auzi! - Să-i căznească! se oțărî iarăși Kadur. Femeia e femeie ca să fie ocrotită de bărbatul ei, copiii sunt ai lui Elohim! - Adevărat grăiești! Dar el voia să scape mai lesne greșiții aceștia, cu temniță sau zile de muncă silnică! E asta rege? Coroana e pe capul lui ca o biată scufie. Obosit de prea multe vorbe, regele încerca să scape de gura soră-sii, deși înțelegea prea bine unde bate ea. Înstăpâniți pe naștere și pe moarte, Marii Preoți n-ar fi consimțit în ruptul capului să renunțe la schingiuirea ereticilor, iar el, Kadur, nu voia le fie potrivnic, dar nici să-l răstoarne de pe tron pe-al treilea frate, așa cum visa Azelia. Așa că se mulțumiră să-i dea răzvrătitului Inocelsio îndatoriri în îndepărtata cetate Cedris, din Ținutul Apusului, ceea ce-i era și lui potrivit, fiindcă acolo locuiau în colibe improvizate protejații săi, lubrigonii.”