Nisipul răcoros făcea cărare sub picioarele iuți, o scoică ruptă pe jumătate țâșni sângele din talpă. Își scoase rochia din mers și o adiere din care nimeni nu s-a întors o purtă în altă direcție. Când atinse apa lucie, simți cum o imensă tandrețe răzbătea pieziș dinspre valurile care veneau către ea de la uriașa depărtare. Cu brațele arcuite, se lăsă prinsă în veșnicia mișcării fluide și memoria miloasă a mării o primi ca pe un hoit. - Aurelia Marin După ce publicat poezie și proză scurtă, Aurelia Marin pășește cu dezinvoltură pe teritoriul romanului, reușind să găsească o formulă destul de singulară în contextul prozei romane actuale. Ea redescoperă astfel (pe urmele lui Eliade) „romanul exotic”, poposește pe rând în mijlocul peisajelor montane elvețiene, în lumea plină de soare a Mediteranei sau în sălbăticiile și sărăcia Sudanului devorat de lupte intestine, boli și mizerie. Totul este trecut prin senzorii unei sensibilități romantice, ce nu evită însă, atunci când e cazul, detaliul verist și încearcă să opereze cu percepții „de unica folosință”. Pe acest fundal, autoarea proiectează povestea unor personaje croite parcă din plămada „aventurierilor” lui Malraux, a unor „inadaptabili” ce au vocația „eroicului” prin care încearcă să-și compenseze eșecurile existențiale și ceva din patosul negru al disperării. Destine „târâte” care se întâlnesc și se despart parcă la nesfârșit, pasiuni violente, senzualitate, suspans, o galerie vie de personaje - toate bine dozate și împletite în canavaua unui roman construit cu migală și cu ingeniozitate, dar și cu o anumită prejudecată a „scrisului frumos”, devenită destul de rară într-un context literar dominat de himera autenticismului. - Octavian Soviany
