Carnetul unui Pierde-Tara

Paul Diaconescu era în vremea studenției un tânăr instruit peste media anturajului său, cu bogate lecturi în special din literatura franceză, asiduu freceventator al lui Montaigne, spiritual, sceptic, casant, cultivând ironia galică, voltairiană. (…) În totul e un constructor clasic Paul Diaconescu, neambiționat să ne încurce cu dificultăți tehnice, să ne pună capcane la tot pasul. El, dimpotrivă, ne luminează prevenitor căile cele mai drepte spre edificiul lui epic impunător. Nu se rușinează, și bine face, de clasicitate, și nici de faptul că ne-a putut oferi o atât de atasantă lectură, în care te cufunzi ca într-un basm. - Gabriel Dimisianu, în volumul Lumea Criticului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000. Experiența de viață se vede imediat în desfășurarea, ca și în aspectele psihologice ale nuvelelor sale. Spre deosebire de alți prozatori care excelează prin subtilitate, dar nu au suficient material să susțină realismul unei povestiri, autorul exploatează în mod inteligent consistente episoade biografice. (…) Nuvelele lui Paul Diaconescu, un scriitor atât de puțin cunoscut, sunt o surpriză foarte plăcută. Asemenea descoperiri fac parte, în fond, din bucuriile cronicii literare. - Daniel Cristea-Enache, O surpriză, România literară, nr. 39, 2006. Una din ”cărțile de căpătâi” ale ultimilor ani este, pentru autorul rândurilor de față, ”Cartea Muierilor” scrisă de un ”suedez” născut în România. (…) Nu-i veți găsi numele în niciun dicționar literar din România, deși este un scriitor român de primă mână, ignorat de critica veche, precum și de critică ”nouă”. Nu și de România literară care publică, la rubrica sa ”Actualitatea”, secvențe minunate din Carnetul unui Pierde-Tara de Paul Diaconescu. - C. Stănescu, revista „Cultura”, nr. 30, 4 august 2011. Paul Diaconescu scrie într-o limbă română vie, mustoasă, pe care a cultivat-o cu dragoste filială, cu dor și speranța în mulți ani petrecuți departe de țară, în conviețuirea cu alte limbi europene. - Constantin Vișan, în revista „Luceafărul”, nr. 21, 1999.