De cealalta parte a lumii. Calatorind prin Australia

„Bryson este tovarășul de călătorie perfect.” (The Times)   Deși este un continent arid, cu o climă adesea greu de suportat, Australia e plină de viață. Bill Bryson a străbătut-o în lung și-n lat, ignorîndu-i aparența ostilitate, și își povestește impresiile de călătorie într-o carte plină de umor.
Citește tot rezumatul cărții De cealalta parte a lumii. Calatorind prin Australia... Nu e de mirare că a rămas impresionat de ceea ce a văzut. De la păianjeni și șerpi otrăvitori, rechini și crocodili fioroși, pînă la curenții puternici și brusa fierbinte, pericolele pîndesc la tot pasul. În schimb, oamenii sînt plăcuți, veseli și de o amabilitate fără cusur, orașele sînt sigure, curate și mai totdeauna construite în jurul unei ape. Societatea este prosperă, bine organizată și fondată pe principii egalitare, mîncarea excelentă, berea rece, iar soarele strălucește aproape tot timpul. Fragment din carte: "A trebuit să petrecem două ore în Cook — Dumnezeu știe de ce atît de mult — și toată lumea a avut voie să coboare și să arunce o privire. Era plăcut să te poți mișca fără să fie nevoie să te proptești de vreun perete care se leagănă la fiecare cîțiva pași, însă, entuziasmul stîrnit de Cook a pierit ușor. Nu prea era mare lucru de văzut în el — o gară și un oficiu poștal, cîteva duzini de bungalow-uri prefabricate pe un teren plin de praf, un magazinas ale cărui rafturi erau în mare parte goale, un cămin cultural cu obloanele trase, o școală goală (era în toiul vacanței școlare), o mică piscină în aer liber (închisă și ea) și un aparat de zbor cu o aripă beteagă. Zăpușeala era îngrozitoare. De pe fiecare latură, deșertul aruncă valuri de căldură asupra cătunului. Stăteam acolo cu o hartă a Australiei în mîini, scrutînd puștiul și încercînd să-mi imaginez că, dacă o luăm la pas spre nord, nu aveam să dau de o suprafață asfaltată pe o distanță de 1.770 de kilometri, moment în care Trevor a venit spre mine și mi-a spus că ni se dăduse permisiunea de a călători timp de o oră în locomotivă, ca el să poată face fotografii. Asta nu era de ici, de colo. Era o veste minunată. Chiar înainte ca trenul să se pună din nou în mișcare, am urcat în locomotivă cu doi mecanici, Noel Coad și Sean Willis, care îi înlocuiau pe cei dinaintea lor și care aveau să conducă trenul mai departe, către Kalgoorlie. Cei doi erau niște tineri drăguți și relaxați, de vreo 20-30 de ani. Cabina lor era plăcută și confortabilă — primitoare chiar și pentru un spațiu plin de tehnologie avansată. Aveau o consolă șmecheră cu multe comutatoare și întrerupătoare, trei radiouri cu unda scurtă și două monitoare, însă și cîteva obiecte casnice: un ceainic, un mic frigider, o plită electrică. Coad conducea. A apăsat cîteva comutatoare, a mișcat o manetă cîțiva milimetri și am luat-o din loc. În cîteva minute eram la viteza de croazieră de 100 de kilometri pe oră. " Citește mai puțin...