Jurnal secret. Serie noua - Alex Stefanescu

O nouă apariție semnată de criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu, continuarea deja bine cunoscutului Jurnal secret: Jurnal secret. Serie nouă, dedicat adulților pasionați de umorul usturător și de curaj lingvistic.
Citește tot rezumatul cărții Jurnal secret. Serie noua - Alex Stefanescu... După apariția monumentalei (la propriu) Istorii a literaturii române contemporane, 1941-2000, Alex. Ștefănescu este omul zilei în critica literară românească.Admirat sau pizmuit de confrați, invitat și celebrat cu fast în orașele de provincie, intervievat de superbe ziariste, Alex. Ștefănescu se află mereu în centrul atenției, prezența sa într-un loc este imposibil să treacă neobservată. Chiar și cei care își propun să îl ignore ajung până la urmă să își piardă cumpătul, încep să-l vâneze cu invectivele lor, sporindu-i, indirect, vizibilitatea, notorietatea și popularitatea. Alex. Ștefănescu este, în lumea literaturii, genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îi sunt prieteni, alții dușmani de moarte (cei neincluși în Istorie și cei menționați în emisiunea sa TV rezervată cărților proaste, Tichia de mărgăritar). În fine, mai există o categorie, a celor care îl cultivă cu speranța secretă că i-ar putea intra în grații și că în felul acesta și-ar putea asigura un viitor luminos în literatura română. (Tudorel Urian) Fragment din cartea: Jurnal secret. Serie nouă (2009-2015) de Alex Ștefănescu " 8 decembrie 2010. Adrian Păunescu, întâlnindu-se cândva, înainte de 1989, pe coridoarele CC al PCR, cu Tudor Postelnicu, l-a întrebat: „Ce mai fac?" Deci nu „Ce mai faci?", ci „Ce mai fac?". Întrebarea este de un umor nebun, ținând seama de faptul că Tudor Postelnicu era pe atunci șeful poliției secrete. Un sentiment asemănător, ca aflu ce mai fac, îl am când caut pe internet referirile la mine. Îmi place, bineînțeles, foarte mult să constat că nu zeci, nu sute, ci mii de oameni urmăresc ce scriu și ce spun; datorită lor simț intens că exist. Dar îmi displac invențiile pe seama mea. Din ele se configurează un personaj în care nu mă recunosc, dar care poartă numele meu. În revista Tricolorul, Teodor Dungaciu scrie — comentând cartea mea Jurnal secret — că sunt obsedat sexual. În realitate, sunt obsedant sexual. Ștefan Agopian susține, în revista Academia Cațavencu, că, în cazul meu, „supraponderabilitatea afectează memoria". Cred, totuși, că nu se întâmplă așa. Îmi amintesc, de exemplu, foarte clar ce telefoane curtenitoare îmi dădea Ștefan Agopian pe vremea când încă mai spera că am să-i rezerv un capitol în Istoria literaturii române contemporane. Liviu Ioan Stoiciu se declară, pe blogul lui, enervat de faptul că după revoluție dau lecții de morală tuturor. Nu dau nicio lecție de morala nimănui. Totuși, lui Liviu Ioan Stoiciu trebuie să-i explic că nu e moral din partea lui să-mi trimită întâi cărți cu dedicații pline de elogii, pentru că apoi, constatând că nu-mi plac poeziile lui, să mă de-făimeze vehement. Totodată, nu e moral să mă flateze în particular și să mă denigreze în public. Victor Roncea comentează, tot pe un blog, o fotografie care mă reprezintă pe mine vorbind cu Sorin Roșca-Stănescu: „Alex. Ștefănescu îi cerșește un os de ros lui Sorin Roșca-Stănescu." Fotografia a fost făcută la o festivitate în cursul căreia revista Contemporanul mi-a dat un premiu pentru critică literară (gest frumos și, în același timp, o dovadă de... bun-gust din partea revistei). N-am cerșit în viața mea premii literare (alții mi-au cerșit mie). Cele pe care le-am primit nu le-am primit în urma unor intervenții. La Muzeul Literaturii, unde a avut loc festivitatea, Sorin Roșca-Stănescu mă felicită pentru premiul primit. În altă ordine de idei: știu multe despre viață, dar nu mi-aș fi închipuit că există oameni cu o gândire atât de prozaică, încât să vadă într-un premiu literar un os de roș. " Citește mai puțin...