Eminescu, poem cu poem: Scrisoarea III

Volumul „Eminescu, poem cu poem. Scrisoarea III” ne dezvăță de toate vechile obiceiuri de interpretare care au prezentat în limbaj de lemn poezia eminesciană. Alex. Ștefănescu ne face din nou cunoștință, de data aceasta în cuvinte simple și idei proaspete, cu una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română.
Citește tot rezumatul cărții Eminescu, poem cu poem: Scrisoarea III... Analiza să cuprinde observații fresh și referințe culturale pe gustul elevilor, tinerilor și iubitorilor de literatură care (re)descoperă astăzi creația eminesciană.   Volumul cuprinde „Scrisoarea III”, însoțită de textul critic al lui Alex. Ștefănescu. Prin solemnitate și dramatism, poemul este comparabil cu Simfonia a III-a, „Eroica”, a lui Beethoven. Fiecare cititor simte că își ia revanșa pentru înfrângerile suferite de-a lungul timpului, ca roman. În 1395, românii i-au învins pe invadatorii turci la Rovine, iar această victorie a fost precedată de un dialog între înțeleptul domnitor Mircea cel Bătrân și mereu triumfătorul sultan Baiazid. Evocarea acestei bătălii, pe care Țara Românească a câștigat-o cu sute de ani în urmă împotriva Imperiului Otoman, ne face să retrăim fericirea de a învinge un adversar aparent invincibil.   Fragmente din „Scrisoarea III” sunt răspândite peste tot în spațiul vieții publice românești, iar cine le-ar aduna cu migală ar putea reconstitui aproape întregul poem. Multe dintre sintagmele pe care le cuprinde sunt reproduse sau parafrazate în viața de zi cu zi, de oameni din toate mediile sociale, în scris sau în exprimarea orală: „Voi sunteți urmașii Romei?”, „Eu? Îmi apar sărăcia și nevoile și neamul”, „Tot ce mișcă-n țara asta, răul, ramul”, „Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști” și multe altele.   Seria Eminescu, poem cu poem cuprinde opera poetica antumă a marelui poet, analizată de scriitorul și criticul literar Alex. Ștefănescu. Fragment din lucrarea Eminescu, poem cu poem: Scrisoarea III de Alex. Ștefănescu " Eminescu realizează un contrast de efect între dezlănțuirea de forțe din timpul luptei și liniștea de după victoria românilor. Turcii dispar din raza vederii noastre, a cititorilor, ca și cum nici n-ar fi fost, iar în prim-plan sunt aduși ostașii lui Mircea, dezangajați din cumplita confruntare, odată cu lăsarea serii: „Pe când oastea se așază, iată soarele apune." Din numai trei cuvinte, „oastea se așază", Eminescu compune imaginea de mare an-vergură și complexitate a lini.stirii unei ar-mate după angajarea bătălie decisivă. Banalul verb „se așază" conține nenumărate acțiuni: soldații se eliberează de arme și de bagaje; povestesc unii altora ce s-a întâmplat; își liniștesc caii; se spală pe față cu apă adusă din Dunăre; scot merinde din traistă și mănâncă; se întind pe pământ îmbrăcați și adorm etc. Tot acest ritual al dezactivării îl vedem că printr-un ochean cu ajutorul verbului se așază. Sfârșitul luptei coincide cu sfârșitul zilei, așa cum munca țăranului la câmp se încheie la lăsarea serii. O acțiune militară este, în viziune țărănească, nu numai un act de curaj, ci și o muncă. După zdrobirea cu buzduganul a numeroase capete de turci, urmează odihna. În cele mai sublime momente imagi-nate de Eminescu, persistă un mod țărănesc de înțelegere a vieții. Iar apusul nu e un apus... de rând, el este un apus văzut de domnul poeziei românești: „fulger lung Încremenit/ Mărginește munții negri în întregul asfințit." Adâncirea în somn a oastei este evidențiată cu arta, prin contrast, prin fixarea reflectorului asupra unui oștean care încă nu s-a culcat. În mijlocul a mii de oameni adormiți, el a rămas treaz și îi scrie o „carte" iubitei lui. Bărbatul este unul dintre fiii lui Mircea: „Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn,/ Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,/ S-o trimită dragei sale, de la Argeș mai departe". Această imagine a bărbatului de pe câmpul de luptă absorbit de scrierea unui mesaj pentru femeia rămasă acasă face și mai evident faptul că, după timpul furiei și distrugerii, urmează timpul rega sirii de sine. Scrisul este o îndeletnicire migăloasă, pe care nu nu-mai iureșul unei bătălii, dar până și zdrun-cinaturile unei trăsuri o fac imposibilă. Nu există mod mai expresiv de a sugera instaurarea deplină a liniștii decât aducerea în centrul atenției a unui om care scrie. " Citește mai puțin...