Eminescu, poem cu poem: Venere si Madona, Rugaciunea unui dac...

Volumul de față din seria Eminescu, poem cu poem ne dezvăță de toate vechile obiceiuri de interpretare care au prezentat în limbaj de lemn poeziile eminesciene. Alex. Ștefănescu ne face din nou cunoștință, de data aceasta în cuvinte simple și idei proaspete, cu unele dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română.
Citește tot rezumatul cărții Eminescu, poem cu poem: Venere si Madona, Rugaciunea unui dac...... Analiza să cuprinde observații fresh și referințe culturale pe gustul elevilor, tinerilor și iubitorilor de literatură care (re)descoperă astăzi creația eminesciană.   Cartea cuprinde poeziile Venere și Madonă, Rugăciunea unui dac, Cugetările sărmanului Dionis, Melancolie și Floare albastră, însoțite de textul critic al lui Alex. Ștefănescu. - „Venere și Madonă” este prima poezie publicată de Eminescu, la vârsta de 20 de ani, în „Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870. Acum se întrevăd, dincolo de retorica teatral-romantică, primele accente de eminescianism. - În poemul „Rugăciunea unui dac”, revolta protagonistului pare că se alimentează, de la un moment dat, din ea însăși și ia proporții tot mai mari, până când se transformă într-un uragan al negării. - Un poet sărac, singur cu cărțile lui, într-o casă neîncălzită în timp de iarnă, lipsit de bani, de vin, până și de-o țigară, aceasta este situația descrisă în poemul „Cugetările sărmanului Dionis”, iar de aici decurge o energie morală ieșită din comun. - Poemul „Melancolie” reconfirmă aptitudinea de regizor și scenograf a lui Eminescu. El are și simț pictural, și simt muzical, dar excelează în arta punerii în scenă, recurgând la situații și decoruri pentru a-și exprima starea sufletească. - În „Floare albastră”, poetul se ironizează pe sine pentru preocupările înalte și retragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia să merge către frivolitatea inocentă a celei care știe parcă mai bine decât toți învățații lumii cum trebuie trăită viață.   Seria de volume Eminescu, poem cu poem cuprinde opera poetica antumă a marelui poet analizată de scriitorul și criticul literar Alex. Ștefănescu. Fragment din lucrarea Eminescu, poem cu poem: Venere și Madonă, Rugăciunea unui dac, Cugetările sărmanului Dionis, Melancolie, Floare albastră, de Alex. Ștefănescu " Venere și Madonă este prima poezie publicată de Eminescu în selecta revistă Convorbiri literare din Iași numărul din 15 aprilie 1870). Poetul, în vârstă de douăzeci de ani, a trimis-o redacției prin poștă, din Viena, reușind să atragă imediat atenția asupra lui, deși nimeni de la Junimea nu auzise până atunci de el. Este, într-adevăr, cum s-a spus, cel dintâi text cu irizații de eminescianism, deși cu-prinde și destulă retorică teatral-romantică, învățată de la Heliade și Bolintineanu. Toate poeziile anterioare, scrise și ele în stilul declamativ al epocii, sunt lipsite de prefigurarea a ceea ce va fi Eminescu mai târziu. Este de mirare cum a reușit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea să vadă un mare talent în tânărul de șaisprezece ani, Mihail Eminovici, care îi trimisese poezii naive: De-aș avea... („De-aș avea o floricică/ Gingașă și tinerică...), O călărire în zori ( „Roz-alb' aurora, cu bucle de aur/ Sclipinde-n rubin,/ Revarsa din ochii-i de lacrimi tezaur/ Pe-al florilor sân"), Din străinătate („Când tot se-nveselește, când toți aci se-ncânta,/ Când toți își au plăcerea și zile fără nori,/ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L'a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.") etc. În Venere și Madonă, Eminescu dezvoltă, întâi, ideea subtilă că Rafael a pictat-o pe Fecioara Măria plecând de la imaginea zeiței dragostei din mitologia antică. Că a păstrat ceva din feminitatea acesteia, dar că a transfigurat-o, ca să o reprezinte pe Madona Dumnezeie. În continuare, pe neașteptate, poetul evocă o femeie „stearpă, fără suflet, fără foc" din care și el — asemenea lui Rafael — a făcut un înger. Unii comentatori au găsit comparația incoerentă, întrucât Venera care l-a inspirat pe pictor este admirabilă, iar femeia care l-a inspirat pe poet — detestabilă. Dar Eminescu nu o strictă similitudine avea în minte. El se referă, în mod evident, la capacitatea artistului — pictor sau poet — de a sacraliza un personaj feminin, oricum ar fi acesta. Dintr-o zeiță a frumuseții femeiești ispititoare, Rafael a făcut o sfântă, iar Eminescu a sanctificat și el, în poezie, un personaj feminin. Poetul regretă că a idealizat o femeie care nu merită privită cu adorație." Citește mai puțin...