Bucurestiul meu

Încă o strălucitoare, bine provocatoare și miezoasă „carte-maslu“, așa cum nimerit li s-a spus volumelor colective de la Humanitas care povestesc feeric lumi de altădată, cu (stră)bunici fabuloși, muzici adolescentine, reverii gastronomice, cărți formatoare, jubilații senzoriale, caznele milităriei, mizeriile ceaușismului și „casele vieților noastre“.
Citește tot rezumatul cărții Bucurestiul meu... De această dată, Bucureștii salvați în 19 suflete. Oraș livrat cu dulce indolența tuturor contrastelor și capriciilor edilitare, oraș al grădinilor, birturilor și bisericilor, al huzurului, cutremurelor, incendiilor și răzmerițelor, oraș al noroaielor, crivățului și vipiei, halucinant amestec de etnii și religii, balcanism belaliu veșnic în plin delir arhitectonic, pe scurt: orașul ideal pentru o „cură de nepăsare“, cum îl califică Paul Morand în 1935. Recapitulat cu fervoare de bucureșteni, dar și adoptat cu vădită empatie de autori născuți la Oradea, Târgoviște, Timișoara, Brașov sau Sângeorz, orașul își dezvăluie aici cu lentori de odalișcă fermecele, fie-n Cotroceni, pe Lipscani, Știrbei-Vodă, la Ateneu, în Cișmigiu, Obor sau Piața Romană, fie către Bellu, Lacul Tei, pe Mântuleasa, la Universitate ori spre uriașul cavou care a înghițit zona Uranus. Iubit sau detestat, condamnat, cauționat sau grațiat cu aceeași sfântă exasperare. Fragment din lucrarea "Bucureștiul meu" "Începând cu veacul a1 XVI-lea, o serie de gravuri reprezentând Bucureștiul, în general văzut de pe Dealul Spirii din sudul orașului, înfățișează în centru un râu mare, în timp ce orașul e plasat pe malul îndepărtat, zugrăvit într-o manieră fantezistă, care ne spune mai multe despre felul în care era perceput orașul medieval decât despre orașul însuși. O gravură din secolul al XVII-lea intitulată Prospekt der Stadt Bukarest in der Wallachey ne înfățișează un oraș compact, alcătuit din clădiri cu acoperișuri înalte din mijlocul cărora țâșnesc un mare număr de turnuri înalte și subțiri cu acoperișuri conice, ca un fel de San Gimignano nordic. O masă mai impresionantă și mai densă de clădiri ca un turn pătrat amintind de Campanila de la San Marco din Veneția, marchează poziția curții domnești, în timp ce un turn de pază octogonal, foarte înalt, făcând parte din sistemul defensiv de metereze și bastioane ce împrejmuiește orașul, sugerează că pericolul cel mai mare și mai constant era reprezentat de turci, dinspre sud. Bineînțeles, descoperim în prim-planul gravurii tabăra armatei turcești. Cel mai fantastic dintre toate este peisajul din fundal, în nordul orașului — un lanț de munți golași unde se află de fapt un al doilea curs de apă. O altă gravură, de la începutul secolului al XVIII-lea, înfățișează orașul complet înconjurat de ziduri și turnuri crenelate, cu clădiri înghesuite între care se disting, predominante, șiruri de case cu frontoane, având trei sau patru etaje, precum și turnuri în formă de minaret împodobite cu simbolul islamic al semilunii. Într-un mod mai plauzibil sunt prezentate cele două drumuri de acces, destul de apropiate unul de celălalt, fiecare traversând râul peste un pod simplu, de lemn și ducând la o poartă a orașului. Existau, de fapt, două căi principale de acces, dinspre sud: Calea Rahovei, ducând la Curtea Veche, și Calea șerban Vodă, ducând la biserica Sf. Gheorghe Vechi, ultima fiind cea urmată întotdeauna de domnii fanarioți și de trimișii sultanului care veneau 1a București de la Constantinopol. " Citește mai puțin...