Scrisoare catre tata

    Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tată, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 și volumelor de corespondență. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători.
Citește tot rezumatul cărții Scrisoare catre tata... „Eternul fiu“, cum la numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războiește o viață întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzația că fiul lupta fără să vrea împotriva lui însuși, doar ca să nul vadă pe tata, pe tatăl mitic, pierzând.     „Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondență, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.“ (Ioana PÂRVULESCU)     „Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conștient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfășoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găsește decât umilințe. Apreciază viața, se poate spune că e un hedonist și totuși duce o existență de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-și întrețină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoționant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul și mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moștenire.“ (Imre KERTESZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)     „Kafka ne scrutează viața cotidiană cu o minuțiozitate pe care această viață n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezește în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coșmar.“ (Denis de ROUGEMONT) Fragment din scrisoarea lui Kafa: Scrisoare către tată "De pildă, alegerea profesiei mele. Sigur, aici mi-ai lăsat deplina libertate, și ai făcut-o în felul tău mărinimos și chiar indulgent, fără să-ți pierzi răbdarea. Firește, în această privință te conformai modului general de educare a copiilor acceptat de paturile mijlocii evreiești, sau cel puțin judecăților de valoare ale acestor paturi. În sfârșit, aici a jucat un rol și una din înțelegerile acelea greșite ale tale în ce privește persoana mea. Anume, din mândrie de tată, din necunoașterea adevăratei mele vieți, din concluziile pe care le-ai tras din slăbiciunea mea, m-ai considerat dintotdeauna ca fiind deosebit de sârguincios. După părerea ta, eu încă de copil studiam, învățam mereu și, mai târziu, scriam mereu. Dar așa ceva nu corespunde în realitate nici pe departe faptelor. Mai degrabă s-ar putea spune cu mult mai puțină exagerare că am studiat puțin și nu am învățat nimic; firește, și nu e nimic deosebit în faptul că din acești mulți ani mi-a rămas ceva, căci am o memorie potrivită și capacitatea mea de înțelegere nu e prea rea, dar, oricum, rezultatele totale în ce privește cunoștințele și mai ales fundamentarea acestor cunoștințe sunt cu totul jalnice în raport cu cheltuiala de timp și de bani într-o viață care, văzută din afară, a fost lipsită de griji materiale și liniștită, și mai ales în comparație cu aproape toți cei pe care-i cunosc. E jalnic într-adevăr, dar din punctul meu de vedere, de înțeles. De când mă cunosc am avut anxietăți atât de adânci în privința afirmării propriei mele existente spirituale, încât tot restul mi-a rămas indiferent. Liceenii evrei de aici de la noi sunt adesea ciudați, găsești printre ei exemplare cu totul neașteptate, însă indiferența asta a mea, rece, ascunsă, invincibilă, copilăresc de neajutorată, împinsă până la ridicol, animalic de mulțumită de sine, că a unui copil care-și ajunge sieși, și care în același timp e de o nervozitate fantastică, rece, n-am mai întâlnit-o nicăieri; oricum, în cazul meu era singura apărare împotriva epuizării nervoase ca urmare a spaimei și a simțământului de vinovăție. Mă preocupă doar grijă pentru mine însumi, dar asta în cele mai diferite forme. " Citește mai puțin...