Una dintre cele mai importante și mai copleșitoare capodopere ale literaturii universale este Scrisoare către tata a lui Franz Kafka.
Un roman autobiografic scris cu sineala suferinței și a senzației de sufocantă încorsetare, cartea este concepută în anul 1919, când tânărul Franz Kafka eșuează în tentativa de a se căsători și dintr-odată ternele sentimente ies la iveală, mușcând din sufletul junelui cu o foame corozivă și otrăvitoare.
Astfel că, după ce a primit o educație aleasă, oarecum tradițională și canonică, Franz Kafka, deși visează la ideea nemărginirii, se trezește încă prins în colivia ambițiilor transmise adeseori prin intermediul nevăzutului cordon ombilical al unor ambiții și viziuni care nu corespund cu felul său de a fi.
Cartea nu este o încercare de culpabilizare a tatălui, ci încercarea introvertitului Franz Kafka de refulare prin scris, de necesară despovărare a unui suflet prea plin de gânduri și ambiții care nu-i aparțin.
Chiar și-n prezent marea majoritate a oamenilor adulți concep existențele copiilor ca pe o prelungire a vieții lor, așezându-le acestora pe umeri continuarea idealurilor și viziunii lor asupra trăirismului, dorindu-și ca puiul de om să reușească taman acolo unde ei au eșuat lamentabil, deși tot acest cocoloș de ambiții nu-i aparține tânărului, însă, la un moment dat, îl acceptă, dar o face doar din cauza respectului datorat celui care l-a creat.
Astfel, în Scrisoare către tata descoperim un Franz Kafka suferind, care alternează între căldura confortabilului cuib și oportunismul nenumăratelor drumuri care se cască sub entuziasmul pașilor încă neosteniți.
Într-un anume fel Scrisoare către tata este un strigăt al libertății, chiar dacă este unul aparent oclusiv, un manifest al unei generații care vrea să se scuture de matrițatul tradiționalism care pierde contactul cu realitatea societății.
O carte fabuloasă!
Alte recenzii de la Franz Kafka:
