Disco Titanic

Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timișoara anului 2011 și erou al revoluției din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din București, iar în timpul liber îi place să joace baschet și să stea la bere cu prietenii.
Citește tot rezumatul... Discuta pătimaș despre mafia țigănească, despre „invazia” oltenilor care au distrus civilizația bănățeană și – doar pe jumătate în glumă – despre secesiunea Banatului. În trecutul său există însă cîteva secrete pe care nu le dezvăluie nici măcar soției lui, Emilia, cel mai întunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu părinții în fosta Iugoslavie, în Split, pe litoralul Mării Adriatice. Iar cînd Emilia îl convinge să meargă în concediu în Croația, Vlad își redescoperă prietenii croați de odinioară, ce poartă cicatricile unui război secesionist, și ajunge să se confrunte cu trecutul său tăinuit. Disco Titanic este un roman cu adolescenți maturizați traumatic într-o lume copleșită de puseuri naționaliste sau localiste, o carte despre tandrețea și cruzimea care se ascund în fiecare dintre noi.   „Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă.” (Mircea Iorgulescu)   „Cu lecția lui Bulgakov, a marilor prozatori americani și a cineaștilor ruși, cehi și polonezi din anii ’70-’80 bine asimilată, Radu Pavel Gheo e un romancier de mîna întîi.” (Adriana Bittel) Fragment din roman: "În timp, amintirile din călătoria pînă la Split au ajuns să se combine inevitabil cu lucrurile petrecute mai tîrziu prin acele locuri. Vocea sfătoasă a lui taică-său, ce povestea avîntat despre obiectivele pe care ținea neapărat să le bifeze pe traseu, după ce studiase trei ghiduri turistice și o monografie istorică a Iugoslaviei, se amestecă de-acum cu vocea lui interioară de bărbat de patruzeci și unu de ani, care știa ce s-a întîmplat la trei-patru ani după călătoria lor în toate locurile prin care trecuseră. Spre deosebire de cei care le-au văzut pentru prima oară la emisiunile de știri, după 1991, el și le-a reamintit mereu în felul ăsta. Iar ce nu știa își, imagina, convins că nu se îndepărtează prea mult de realitate. La a doua vamă, cea iugoslavă, aflată la vreo jumătate de kilometru, n-au stat nici cinci minute. De data asta, de cum au ieșit din mașină, cea care s-a îndreptat spre vameș și i-a întins pașapoartele a fost maică-sa. S-a adresat direct în sîrbo-croată, iar cînd a auzit-o, tînărul locotenent, care poate că a fost împușcat în cap peste zece ani undeva prin Kosovo, i-a zîmbit cochet și a început o discuție din care taică-său n-o fi înțeles decît ca sîrbul ăla înalt și blond flirtează cu nevastă-sa — iar el i-ar fi putut confirma că așa și era. După ce au intrat în Iugoslavia, taică-său l-a lăsat să treacă la volan. A condus pînă la intrarea în Beograd. Își amintește ziua aceea tot mai călduroasă, cînd înaintau cu Dacia printre lanurile de grîu, ținînd ferestrele deschise ca să se mai răcorească, și despicau de-a lungul șoselei cîmpia parcă nesfîrșită a Banatului. În dreapta, pe o culme de deal, se vedea cula Vîrsatului și în scurt timp au traversat și Vrsac-ul, un orășel austro-ungar tipic, ce le-a amintit de Lugoj și, un pic, de Oraviță, doar că era mai curat și mai îngrijit, cu magazine mici, cu vitrine lucitoare, pline de mărfuri colorate și afișe cu reclame. De fapt parcă totul s-a colorat după ce au trecut granița: și porumbul era mai verde, și șoseaua mai netedă și de un cenușiu mai albăstriu, și cerul mai limpede, și casele mai curat zugrăvite." Citește mai puțin...