Paradoxul iubirii

E la fel de greu să fii complet fidel pe cât e să fii complet infidel. Să poți alege persoana pe care o iubești! Să poți iubi pe cine vrei! Iată două forme supreme de liber­tate pe care le trăim astăzi în Occident, evidente la ora actuală, dar atât de greu de imaginat cândva.
Citește tot rezumatul cărții Paradoxul iubirii... A fost nevoie de o întrea­ga revoluție a sentimentului, a percepției de sine, a relațiilor dintre părinți și copii pentru a putea ajunge aici. O revoluție începută în secolul al XVIII-lea. Pe de altă parte, niște drepturi – cas­tigate greu – care au un preț atât de mare! Cum se poate împăca iubirea – a cărei menire este să țină oamenii împreu­na – cu libertatea, care tinde să îi separe? E o mare dilemă, pe care o trăim as­tăzi, întreținută de dorința de a ne bucura în iubire atât de pasiune, cât și de indepen­dentă. Cartea lui Pascal Bruckner descrie variațiile paradoxale la care este supusă iubirea în călătoria pe care o face între erotism și căsătorie. Putem vorbi, se pare, de progres în ceea ce privește condiția femeii, condițiile de muncă sau condițiile de sănătate ale oamenilor. Dar nu și atunci când vorbim despre sentimente și pasiuni. Istoria nu a găsit soluție la suferința din dragoste. „Rămâne ca fiecare să-și elaboreze singur aranjamentele, știind că nu poți ridica la rang de soluție ceea ce ține de un arbitraj între dorința de siguranță și dorința de aventură.” - Pascal Bruckner Pascal Bruckner este bine-cunoscutul autor al mai multor romane, dintre care bestsellerul Luni de fiere, precum și a numeroase cărți de eseu: Euforia perpetuă, Mizeria prosperității, Tirania penitenței sau Nouă dezordine amoroasă, scrisă împreună cu Alain Finkielkraut.      Fragment din volumul "Paradoxul iubirii" de Pascal Bruckner:       „2) Reinventează-mă       Teribilă enigma acestui ordin: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Absurditate logică în aparență: sau te iubești pe tine însuți în detrimentul altuia sau îl iubești pe celălalt în detrimentul tău. Ar trebui deci să te adori pe tine la nebunie ca să-ți deschizi inima către semenul tău! Nu-i vorba totuși de o succesiune, ci mai curând de o coincidență. Mă iubesc pentru că alții mă iubesc spun cine sunt eu. Am nevoie de privirea lor binevoitoare, de urechea lor atentă. Ei mă confirmă în ființa mea, prețuirea lor are o putere germinativă.     A te iubi pe tine însuți înseamnă a recunoaște o sciziune.  Aristotel distingea un egoism util de un egoism meschin. Descoperire fundamentală: pentru a te prețui trebuie să fii împărțit. „Calul nu este în dezacord cu el însuși, deci nu este prieten cu el însuși." Numai omul poate să devină dușmanul lui însuși și, până la urmă, să vrea să se distrugă. Fiecare are nevoie de prezența celorlalți ca să ia distanța. Creștinismul apără și el ideea unui eu dublu: monden și divin, superficial și profund, fals și adevărat. Între mine și mine însumi se strecoară umbra uriașă a lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l primim îndepărtând tot ce-i efemer: moarte dătătoare de viață și viața dătătoare de moarte, va spune Francois de Sales. Eul este vrednic de ură, după cum spune Pascal, pentru că el reprezintă o piedică, prin grosimea lui, pusă ființei care este în noi, mai mare decât noi. A-ți iubi aproapele ca pe tine însuți înseamnă, a iubi în el acea parte de eternitate pe care o împărtășim împreună și care este semnul comunei și posibilei noastre mântuiri. Rousseau va distinge între bună iubire de sine, singura garanție a adevărului, și râul amor propriu, stricat de societate.      Ce să reținem din aceste tradiții? Că trebuie să începem prin a ne stima pe noi înșine ca să uităm de noi și să facem loc altora. Este deci important să te cunoști de tânăr și să nu te mai gândești la asta. Să devii ceea ce ești, spunea Nietzsche. Dar să devii și ceea ce nu ești, eventual mai bun. Secolul Luminilor miza pe perfectibilitatea ființei umane: noi nu suntem în întregime ceea ce suntem, există în noi rezerve de inteligență, de bunătate, de curaj pe care nici nu le bănuim. Astfel ne naștem cel puțin de două ori: când creăm, pornind de la eul primit, un eu eliberat când trecem de la omul vechi la omul nou. Psihanaliza are o utilitate, și anume aceea de a-l reconcilia pe fiecare om cu nefericita să stare nevrotică, pentru a se accepta cum este.”