Hotii de frumusete

Uneori, totuși, întrezăream și la ea amprenta timpului. (...) Din păcate însă, renăștea cât ai clipi din spasmul care o desfigurase și mă strivea din nou cu simetria ei, cu strălucirea ei, cu neînduplecata ei tinerețe.
Citește tot rezumatul cărții Hotii de frumusete... -- Pascal Bruckner Undeva, la granița dintre Franța și Elveția, trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseții. Să fie la mijloc doar izbucnirea halucinatorie a unei perversiuni sadice? Nici vorbă. Avem de-a face cu o doctrină și aplicarea ei obstinanță: complotiștii văd în frumusețea inegal distribuită o inechitate ce trebuie eliminată. O viziune de apocalips? Mai degrabă un basm filosofic și în același timp un thriller provocator ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Pascal Bruckner știe să insereze violența anomaliei și cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu farmec și rigoare logică. Roman cu temă etică, Hoții de frumusețe analizează tentațiile tinereții eterne și urmărește felul în care ne lăsăm înșelați de aparențe. În aceste pagini, Frumusețea își trăiește lunile de fiere. -- Le Nouvel Observateur „Exigențele privind tinerețea, sănătatea și esteticul n-au fost nicicând atât de ridicate. E una dintre moștenirile faimosului slogan din ’68: Să n-ai niciodată încredere în cineva care are peste 30 de ani.“ -- Pascal Bruckner Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier și eseist, o figură emblematică a intelectualității franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale (Casa îngerilor, Luni  de  fiere,  Care  dintre noi doi  l-a  născocit  pe  celălalt?,  Iubirea  față  de aproapele, Căpcăunii anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, Iubito, eu mă micșorez!..., Păzea, se- ntoarce Moș Crăciun!, Paria), precum și volumele de eseuri (Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperității, Tirania penitenței. Eseu despre masochismul occidental). Frica de îmbătrânire, fixația pentru frumusețea fizică, dezechilibre personale care asamblează relații toxice, capabile să compenseze nevrozele personale – iată elementele principale pe care le regăsim în romanul lui Pascal Bruckner, Hoții de frumusețe. Eseistul și romancierul francez reușește și de această dată să preia câteva din obsesiile contemporane și să le însceneze într-o combinație de thriller cu aspirații distopice într-o formulă originală și surprinzătoare, într-o narațiune cu povestitori a căror credibilitate e discutabilă.
Mathilde locuiește în Paris și este o psihiatră care resimte din plin provocările profesionale și personale. Sătulă de aglomerația de la camera de gardă, sătulă de relația distructivă cu fostul ei amant mecanic (un seducător patentat care cultivă aparențele, pentru care minciuna este o politețe pe care o datorează celor din jur pentru a nu-i plictisi, pentru care sexul este mereu o întreprindere extrem de serioasă) , Ferdinand, Mathilde își dorește să reducă contactul uman la minim, să fie lăsată în pace. Doar că viața merge înaine și Mathilde trebuie să-și gestioneze singură chinuitorul dor de cel care a rănit-o și mai ales problemele celor care au atins limita nebuniei. Într-o noapte la spital, Mathilde întâlnește un pacient misterios pe nume Benjamin care poartă o mască pe care nu vrea să o dea jos dar care dorește să își mărturisească povestea teribilă (în fond, nimic ieșit cu adevărat din comun, într-un departament de urgențe psihiatric). Povestea acestui personaj capătă accente tot mai stranii și frizează zona incredibilului, dar Mathilde nu se poate desprinde de această istorie.
Benjamin este un personaj cu un trecut problematic, bântuit mereu de îndoieli, sentimente de îmbătrânire și de un sindrom al impostorului (după ce a alcătuit un roman sub formă de colaj, reciclând scene, metafore din alte creații, ca o hienă care se hrănește dar care și reanimează autorii clasici de pe raft) care reușește să obțină un oarecare succes literar. El este descoperit de Helene, o tânără antropoloagă bogată care îi sesizează șiretlicul dar nu îl denunță, ci dimpotrivă, caută să îl atragă într-o relație asimetrică, îl remodelează, îl cultivă în spiritul luxului, asumându-și o vocație de misionar urban. Întorcându-se dintr-o excursie la schi, după ce li se defectează mașina, Helene și Benjamin ajung la conacul familiei Steiner o familie compusă dintr-un avocat cu o avere considerabilă, soția acestuia și un servitor aparent extrem de robotic. Primiți inițial cu multă ospitalitate și plăcere, cei doi vor avea parte de reacții contradictorii ulterioare din partea proprietarilor și, cel mai ciudat, le va fi tot mai greu să părăsească acel conac, reparația mașinii cunoscând întârzieri constante. Benjamin află însă cheia comportamentului misterios al gazdelor și va înțelege legătura sinistră dintre avocat (marcat de inevitabilul declin adus de vârstă) și soția lui (o maestră care prin frumusețea de odinioară a reușit să domine și să manipuleze orice partener). Cei doi par să fi întemeiat o alianță sumbră de eradicare a frumuseții fizice umane, după ce i-au apreciat caracterul distructiv din spatele promisiunilor plăcute pe care aceasta le livrează. În opinia familiei Steiner, frumusețea este mereu tulburătoare și generatoare de suferință, este mai degrabă o nedreptate, o infamie, o jignire la adresa pământenilor, o certitudine a dezastrului (cei frumoși sunt ca niște zei veniți să ne sfideze, să semene discordie și nefericire). Simbol pentru o diversitate arbitrară care stabilește ierarhii nedrepte, frumusețea, în perspectiva familiei Stiener trebuie pe cât posibil neutralizată. Tocmai de aceea, cei doi bogătani excentrici își asumă misiunea de a accelera, printr-un plan elaborat, efectele trecerii timpului asupra celor mai frumoase exemplare umane întâlnite. Pentru Benjamin totul va deveni mai problematic atunci când gazdele sale vor socoti că și Helene va trebui să fie supusă aceluiași regim de vindecare de frumusețe iar Benjamin va fi recrutat și șantajat (sau nu?) pentru a deveni complice la acest proces. Cum se va încheia această poveste, cum va ajunge în cele din urmă Benjamin în fața doctoriței Mathilde și cât de credibilă este de fapt întreaga narațiune vă rămâne să descoperiți.
Așa cum ne-a obișnuit și în alte volume, Pascal Bruckner preferă să adopte o perspectivă moderată și chiar provocatoare pe alocuri, fără să devină un moralist ieftin. Autorul francez alege să își plaseze mai degrabă cititorii în miezul paradoxului, să îi facă să trăiască reacțiile ambivalențe pe care anumite probleme ni le stârnesc. Pe de o parte, Bruckner lansează o critică acidă în ceea ce privește cultul frumuseții corporale (care amorsează la rândul ei tentația eternei reîntoarceri, fascinației pentru nemurire), căreia îi dă însă contururi caricaturale prin proporția planului Steinerilor. Pe de altă parte, același autor sesizează impactul devastator pe care îl are frumusețea supravalorificată (sau inevitabil valorificată?) în relații: seducători precum Francesca (soția avocatului) sau Ferdinand (fostul prieten al lui Mathilde) sau chiar Helene par să reușească să construiască mereu relații de tip prizonierat cu partenerii lor, să asambleze colivii invizibile și magnetice prin atractivitatea pe care o emană, în care cei prinși, fie că se simt confortabil sau nu, nu mai pot părăsi acel spațiu. Practic, toate relațiile prezente în roman au fost sau sunt sub semnul unei asimetrii în care un cuceritor îl înstăpânește, îl înrobește pe celălalt într-o manieră care pare deopotrivă inevitabilă și totuși revoltătoare. Și care e ieșirea din această tensiune între polul damnării frumuseții și polul descătușării puterii ei distructive? Propunerea posibilă și subtilă a lui Bruckner ar putea fi legată de felul în care construim povestea frumuseții. Puterea aparent copleșitoare a frumuseții și amintirii acesteia ar putea fi modulată, măcar într-o oarecare măsură, de povestea pe care o țesem în jurul ei, poveste care ne poate conduce la pierzanie sau spre salvare.
Sever Gulea, pentru blog.libris.ro
Citește mai puțin...