Casa scărilor este a unsprezecea carte de poezie a lui Ion Pop, de la debutul din 1966, cu Propuneri pentru o fîntînă, urmat de Biata mea cumințenie (1969), Gramatica tîrzie (1977), Soarele și uitarea, antologia Descoperirea ochiului (2001), pînă la Elegii în ofensivă(2003), Litere și albine (2010) și În fața mării (2011).
Structurat în trei cicluri, volumul face ecou deopotrivă unor „ocazii, momente, întîmplări” ale biografiei angajate în „viața imediată”, confruntă – în ciclul Degetul lui Bach – orgoliile și cruzimile Artei cu faptul de viață simplu și comun omenesc, ori angajează reflecții mai ample asupra unor momente de istorie recentă, de actualitate a relației dintre poezie și viață, dintre o lume pe cale de a-și pierde armătura simbolică și pur și simplu umană, sub asediul derizoriului și al iresponsabilității etice. Puternicele accente elegiace ale acestor versuri marchează un discurs modelat la școala modernității și postmodernității lirice românești, angajat consecvent într-un dialog cînd tensionat, cînd echilibrat-reflexiv, cu universul Bibliotecii care a alimentat în timp și opera criticului și istoricului literar, autor al unor studii de sinteză despre avangarda literară românească, poezia generației ’60, ori consacrate operei unor Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Gellu Naum și Nichita Stănescu. Sumarul acestui nou volum propune, de fapt, noi „elegii în ofensivă”, în care fondul grav al reflecției atestă o decisă și dramatică angajare existențială, în căutarea unei ordini lăuntrice mereu amenințate. Multe dintre textele cărții de acum fost întîmpinate foarte favorabil încă de la aparția în paginile revistelor literare din ultimii ani. „…o oglindă a acestei poezii ce visează, în organicitatea ei, a sintetiza ființă care evadează din «făcutul» scriptic, din solemnitatea convențiilor, din aerul închis al bibliotecilor, aidoma unei semințe «pîndind humusul cald,/ fisura unei pietre», ce se străduiește a relua ciclul vital, strangulat de excesul Cărții.” (Gheorghe Grigurcu) „…cînd privește în jur, ba la realitățile culturale, ba la cele morale, Ion Pop promovează o cultură sarcastică a versului, de notație caustică. Patologia realității e acum strict bacoviana, iar boala și moartea atacă pînă și spațiile cele mai sacre, cele mai imune. Nu doar realitatea se malformează, ci însăși arta intră în descompunere; sau se animă de la principiul vital… Încă o dată ecuația arta-viață e rezolvată pozitiv, prin ștergerea discriminării, prin contaminare. Ceea ce ar putea însemna că și conflictul dintre poetul «livresc» și nostalgiile lui «vitale» s-a pacificat. Cît de cît, firește.” (Al. Cistelecan) „Cu ultimele două volume de versuri… Ion Pop face trecerea, în spațiul poeziei românești, de la profesionalism la excelență. Păstrînd cîteva dintre do-minantele de pînă acum (în special dimensiunea livrescă și opțiunea pentru elegie…), lirica sa înregistrează două cîștiguri majore: simplitatea expresiei și profunzimea experienței existențiale… Găsind tonul cel mai adecvat (un ton atic, vibrant) pentru a scrie despre vulnerabilitate, spaima și moarte, Ion Pop da în Elegii în ofensivă și Litere și albine o poezie de o forță rară și de mare originalitate…” (Sanda Cordos)
