Ion

Opera lui Rebreanu a pătruns de mult și definitiv în conștiința publicului și a fost defrișată și descifrată la toate nivelurile de semnificație: de la analiza didactică, din cartea de lectură, până la interpretarea scientistă și chiar analiza structuralistă.
Citește tot rezumatul cărții Ion... Toți criticii interbelici s-au pronunțat asupra romanelor  Ion, Răscoală sau Pădurea spânzuraților, iar timpul nostru a adus și monografiile  (Al. Piru, Lucian Raicu, Al. Săndulescu, Aurel Sasu, Stancu Ilin). Structura romanului se exprimă precis: există două voci sau „glasuri”, cum decide titulatura capitolelor, exprimări subterane ale instinctului ori ale conștiinței colective: unul al erosului (libidoul refulat) și altul al posesiunii pământurilor (glas al puterii și dominației). Subconștientul nu răspunde decât comenzii sexuale. Existența în comun îi impune însă lui Ion ca un imperativ social averea, proprietatea pământurilor. S-a observat, pământul nu e un scop ci un mijloc, dar un mijloc de a se integra comunității, celorlalți care nu admit altă situație socială decât posesiunea. Ion rămâne un „intrus”, mereu în afara obștii. Numai pământul i-ar putea acorda această calitate. Atunci trebuie să-l obțină, dar nu-l poate acapara decât sacrificând instinctul erotic incarnat de altcineva decât de față care „reprezintă” pământurile (adică inconștientul colectiv). Ion are o psihologie scindată, în permanent conflict și, de aceea, nu „există”, socialmente vorbind, ca om conștientizat, fiind „manipulat” de sub și supra – EGO-ul individualizant. Ion, ca ființă psihologică, este dislocat între două obsesii succesive, între două voci compensatoare, una a supraconștientului colectiv, alta a subconștientului individual, expresii subterane ale instinctului. Coexistența socială îi predictează necesitatea posesiunii pământului. Voința de putere, adică de a avea țărîna sa, nu reprezintă decât ambiția de a se reîncadra mediului, de a fi ca toți ceilalți, adică de a se subordona normelor sociale ale supra-egoului. Ion trăiește însă într-o lume care pune mai presus de bogăție sentimentul mândriei, cultul onoarei. Dedicația Celor mulți umili capătă o nouă îndreptățire, citită fiind printr-o afirmație așa de justă a lui Ortega Y. Gasset:  «Cred că este indiferent dacă un romancier povestește viața unui croitor sau viața unui cuceritor al lumii. Un conținut de roman e cu atât mai valoros și mai valabil, cu cât poartă în sine mai multă substanță de mit, adică e înrădăcinat în tainele, în subconștientul, în religia și imaginația unui popor și astfel, totodată, în imaginația omenirii întregi. Poetul e glasul, e gura celor care tac. Cu cât un poet e mai mare, cu atât e mai mare și numărul acelora care, în tăcerea lor, vorbesc prin el». Într-adevăr, autorul este vorbit de cei mulți umili, pe care îi face să trăiască într-o lume adăugată lumii - AURELIU GOCI Citește mai puțin...