De mii de ani, poveștile vin dinspre sat către oraș, ca sursă de înțelepciune. De ceva vreme, aceste povești au amuțit, copleșite fiind de istorisirile de la oraș. Nu mai știm la ce visează copiii de la sate. Care sunt reperele lor de bunătate. Care sunt obstacolele lor. Poveștile acestea păr intrate în amorțire, fără nicio șansa în competiția cu universul mult mai colorat, mai agresiv, mai bine promovat al „poveștilor de la centru". Povestea a fost mereu antrenament pentru viață, busola pentru valori, sursa de inspirație și de visare. Dar nu ne antrenam peste tot la fel. Vom vedea că pentru un copil de la sat a ajuta pe cineva înseamnă să taie lemne, să care apă sau să dea de mâncare la pui. Pentru foarte mulți dintre ei bunătatea înseamnă mai ales prezența familiei. Sunt tot mai mulți copii lăsați în urmă de părinții plecați la muncă peste hotare. Sunt tot mai mulți copii crescuți de bunici, copii care spera din tot sufletul să nu rămână singuri. Sunt tot mai mulți copii care nu mai merg la școală. Ca scriitor, aleg întotdeauna drumul greu. Pentru că știu că la capătul lui voi găsi o minune, nu o banalitate. Nu a fost ușor să strâng sute de răspunsuri de la tot atâția copii din 16 localități din România. Dar aceste semințe de bunătate au rodit într-o carte. O carte despre ce înseamnă să fim generoși, deschiși, să avem încredere și răbdare. Despre cum educația e singura cale rodnică. Despre cum doar împreună ne va fi cu adevărat mai bine. Veți găsi multe dintre gândurile copiilor în paginile scrise de mână despre bunătate. Le-am lăsat așa, neprelucrate, pentru că inocența lor este artă. Cele șapte povești se hrănesc din sâmburii narativi culeși din aceste răspunsuri. Ele pun laolata vis, emoție, speranța și înțelepciune. Sper să fie o sursă de inspirație pentru toți copiii, indiferent unde locuiesc. - Cristina Andone
