Cartea poemelor mele nescrise

Iată că admiratorilor Cărții șoaptelor, care așteptau un nou roman, Varujan Vosganian le face un dar surprinzător: un volum de poezii. Și, totuși, nu atît de surprinzător dacă avem în vedere că noua Carte a poemelor mele nescrise este o meditație asupra acelorași teme profunde ale condiției umane: nașterea și moartea, iubirea și melancolia, relația cu divinitatea și cu istoria. Cartea poemelor mele nescrise ne vorbește despre generația tristă a copiilor născuți după război și căreia evenimentele din 1989 nu i-au atenuat dimensiunea tragică. Dar evocă, în același timp, condiția poetului într-o lume lipsită de autenticitate. Ne-o spune autorul însuși: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primește nimic în schimb și nu poate fi iertat pentru darurile sale.  Cum se poate, așadar, povești viața unui poet, lăsînd la o parte orice altceva știm despre el, și recompunînd-o din versurile sale? Cartea poemelor mele nescrise este, în ce mă privește, o încercare de acest fel.   În Cartea poemelor mele nescrise, eu sînt mai ales ceea ce nu am putut împlini. Asta înseamnă că destinul trebuie asumat fără încetare, dar că nu trăim niciodată de ajuns pentru a-l duce pînă la capăt. Cineva, într-o altă lume, continua să-l trăiască ori să-l scrie pentru noi.”   Potrivit comentatorilor săi de pînă acum, Cartea poemelor mele nescrise este, prin ținuta sa ideatică și stilistică, un volum de excepție. Dincolo de spațiul public cu care ne-a obișnuit pînă acum, Varujan Vosganian ne propune, prin acest nou volum, o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.   „Un volum cum n-am citit de mult. Sigur i-ar fi plăcut și lui Mircea Ciobanu, dascălul întru poezie al autorului, al cărui duh al mării poezii se resimte, însă fără nimic epigonic; spun asta anume pentru a indica rădăcina metafizică, cea mai nobilă în viziunea mea, de unde urcă Varujan Vosganian că poet între vîrfurile liricii contemporane, exprimînd ca nimeni altul condiția tragică a generației noastre. Prin cartea de față, Varujan Vosganian atinge, ca poet, măsura prozatorului ce-a dat magnificul român Cartea șoaptelor, care i-a adus atîta faimă, pînă în pragul Premiului Nobel.” (Marian Drăghici)   „Varujan Vosganian scrie o poezie a temelor «mari»: relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, cu moartea. Vocea autorului Cărții șoaptelor rămîne însă inconfundabilă: cînd muzical-armonioasă, de frac și joben, ca pentru o scenă de operă, cînd blînda și sapiențială, de înțelept străvechi, șoptindu-le neofiților strînși în jurul focului. Aici, în poezie, prefer vocea autoironică sau obosit-emoționată a însinguratului care vorbește cu zidul, cu mama sau cu Dumnezeu. Lepădîndu-și straiele publice, Varujan Vosganian este un poet tulburător: «Îmi îngrop fața în palme, înmormîntarea/ cea de toate zilele».” (Gabriela Gheorghișor)   „A devenit tot mai dificil de distins poezia autentică de cea «făcută», altfel decît supunînd textele la proba timpului și a relecturii. În acest peisaj adesea înșelător, Varujan Vosganian este cu adevărat un poet care nu ignoră «de ce-ul lumii», pentru a sări direct la «cum scriu». Dimpotrivă: conștiința tulburată de fragilitatea condiției umane, el se luptă cu Neantul prin intermediul discursului poetic. Îmi place foarte mult sinceritatea din acest volum excepțional. Niciun cuvînt nu e în plus în poemele lui Varujan Vosganian, creator care redă poeziei funcția ei inițială: aceea de a ne lega, prin cuvînt, de Marele Tot.” (Răzvan Voncu)