Cartea singuratatilor

    “Gellu Dorian a fost și el - mai în felul lui sfielnic - un vitalist și un „trairist", chiar dacă n-a exaltat vitalitatea la fanfară. Înclinația spre hieratic și ritualizare îmblînzea jeturile vitale, le transformă în ceremoniale, dar acestea se vedeau limpede în exploziile necontrolate (dar și în cele controlate) ale imaginarului. Cînd pe vitaliști îi cuprinde deprimarea existențială e, de regulă, drama mai mare decît atunci cînd ea apăsă pe firi natural elegiace. Dorian, măcar că a scris elegii, nu e un elegiac: elegiile lui sunt un cadru ritualic pentru dezlănțuiri (vitale și expresive deopotrivă). Acum însă, în Cartea singurătăților, tema deprimării (fiziologice și vitale) s-a interiorizat și a corupt ritmul confesiunilor, transformîndu-le în monodii. Deși rupt în cinci secvențe (plus o addenda), volumul are o circularitate - și o fluență - monodică a temei, pe care doar o interpretează în mai multe registre, dar n-o și distorsionează. Cel mai pregnant se ivește această deprimare în reveriile senzuale care joacă între înflăcărare și abstinență, între ispită (de/din memorie) și consolare (ca să zic așa). Vitalitatea poetului a atins o cotă absolută a deprimării și lehamitei de viață, atît de totală încît „chiar moartea de s-ar arăta/ ar pleca plictisită spre altă viață". Vitalitatea poeziei rezistă însă prin forța cu care ea se ridică de la notație la imaginație, al cărei motor e, și aici, analogia. Căci Dorian imaginează prin relație și prin succesive acaparări fantasmatice. Ceea ce înseamnă, de fapt, că nu e atît de deprimat pe cît zice, de vreme ce poemele exulta - încă - imaginativ.” - Al. Cistelecan     Fragment din volumul  de poezii "Cartea singurătăților" de Gellu Dorian:     “RUGĂCIUNEA  Am spus-o de cum am văzut în fața ochilor  prăpastia care se deschidea în mine, iar în interiorul ei  stătea atîrnat un firicel de ață  în vînzoleala unui milion de andrele din care numai una  putea împleti plasa în care să mă arunc,  mult mai tîrziu mi-am dat seama  că buzele mele se mișcau fără voia mea  înaintea somnului din care nu știam dacă mă voi mai trezi,  cineva se ivea în mine și mă salvă  deși prin preajmă nu părea a fi moartea  ci mai curînd mici pericole din care ea se putea isca  așa cum peste straturile de salată secetă,  acum fac acest lucru cu speranța în care stau ascunse  toate zilele mele fericite ratate pînă acum,  și mi-ar fi de ajuns doar una  pe care aș ști să o înmulțesc  sau să mi-o fac haina pe care să nu o mai dezbrac niciodată.”