Pe pământ, în primul rând, vom vorbi despre spațiul umanizat în general, prin considerații generale despre spațiu în credințele populare, apoi despre spațiul locuit de oameni: Casă, Interiorul casei, Exteriorul casei, Curtea, În sat. Se face, în continuare, trecerea spre spațiul neumanizat, în care oamenii ajung ocazional: În afara satului – Moara, Pe câmp, În lan, La vie, La hotar, La răspântie, În pădure. Fragment din cartea "Casă" de Antoaneta Olteanu „Pentru bunul mers al vieții și al treburilor S-a atestat obiceiul numit „cu grâul", de a se pune într-o farfurie, în fiecare an la Sf. Andrei, grâu la încolfit, care se ținea până la Sf. Vasile. Grâul acesta nu trebuie să lipsească din nici o casă. Cu el umblau pe la case în ziua de Anul Nou sau îl puneau pe stâlpii porții. Rostul principal al obiceiului era de promovare a fertilității, de vreme ce umblau cu el la urât, dar și de prezicere a sănătății și prosperității fiecărei gazde care punea grâu la încolțit: dacă grâul încolțea frumos era semn de câștig, dacă era galben era semn de boală și de necaz, dacă nu încolțea era semn de moarte (Bot, p. 313- 314). Să ieși și petreci până la poartă pe cel ce-ți vine la casă, că numai așa iese lenea din tine ori din ai tăi (Pamfile, 1999, p. 137). Armindenul se ține pentru a intra cu sănătate în vară (Speranția, VI, f. 211). Când pleci la iarmaroc cu vitele, ieși iute pe poartă, ca să se poată petrece mai iute (Gorovei, 1995, p. 256). În ziua de Anul Nou e bine ca fetele să deschidă poarta des-de-noapte, că se mărită (Niculița-Voronca, I, p.102). Apărător de rele și durere Se crede că dacă nu se închide poarta ogrăzii de la drum pe timpul când duc vreun mort, în casa acelei ogrăzi va muri cineva (Gorovei, 1995, p. 149). Străinul care intră în bătătura unui om nu trebuie să-i închidă poarta, ci gazda singura sa și-o închidă, ca să nu i se închidă norocul, să nu i se taie calea pețitorilor, dacă va avea fete mari (Pamfile, 1997, p. 282). În preseară de 40 de mucenici tot omul, mai ales care are copii, adună paie, tulei (jipi), gunoaie rămase de la vite, într-o grămadă și le dă foc. Când începe să ardă focul, copiii adunați împrejur sar peste foc, descântând așa: „Azi îi sâmbătă, sâmbătă,/ Nu mă mănâncă pureca!" Credința e că pe care-I afuma mai bine cu acest prilej, pe acela nu-I vor mânca puricii în decursul verii (Viciu, p. 18).”
