Casa din intuneric

Romanul e captivant, bine scris, în ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de altă parte, e un text elaborat de un cărturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski, făcute în profunzime, temeinic. În consecință, e un roman în care simbolurile apar la tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuație (…). Strict tehnic, ne aflăm în fața unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de inițiere: tânărul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizează sfâșietor, dramatic moartea prematură a tatălui său, David, pierdut într-un accident de mașină pe Valea Oltului, se află în conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatică, dar intrată în faza unui deficit de căldură umană, mascată prin nervozitate, și își fixează întreaga afecțiune pe ființa compensativă a bunicului, Grig, mort și el spre sfârșitul romanului, și pe aceea a profesorului universitar Semion Rudă, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie și «tata-surogat», căruia, în cele din urmă, protagonistul romanului îi datorează relansarea intelectuală – viitor student în filosofie – și formarea literară, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-și-l oarecum fără premeditare sau îndemnuri din afară, ca pe o efervescentă internă a propriei sale ființe. - Ștefan Borbely   Personalitate complexă, «accentuată» (după psihometria culturală modernă), Aura Christi este, între scriitoarele contemporane, o veritabilă «singularitate canonică», la nivelul individualității artistice, pentru că, în plan național, să atingă acea unitate în diversitate la care aspiră Mircea Vulcănescu după Marea Unire, eveniment istoric ce adunase între noile granițe politice particularitățile diverselor provincii care se întâlneau, pentru prima oară, într-un singur stat național. (…) Cine citește cărțile Aurei Christi, de la poezie și proză, până la eseistică și jurnalism, nu poate să nu constate că modelele ei tutelare sunt Dostoievski, Nietzsche și Eminescu, ultimul dându-i conștiința națională și profundă receptare muzicală a lumii nu atât prin auz, cât prin privirea de esență ontologică: la început a fost ochiul, este crezul genezei sale. - Theodor Codreanu