Catherine cea indaratnica

    Pe degetele mari ale Domnului, tare greu e să fii domniță în anul 1290!     Catherine are 14 ani și ar prefera să iasă cu păstorul de capre, la pășune, și să-și petreacă vremea dănțuind cu sătenii la praznice, dar mama și doica ei au alte idei: vor cu orice chip să o educe ca să devină o doamnă desăvârșită. Așa se face că este supusă la cele mai plicticoase cazne: trebuie să toarcă, să brodeze și să cârpească. Să învețe să-și țină ochii plecați și gura ferecată. Să pregătească diferite leacuri pentru mahmureală, burți stricate, dureri de cap și de dinți (tratate atunci cel mai eficient cu găinaț de corb).     Dar zile fripte îi face cu adevărat bestia de tată, care vrea să o mărite cu orice chip. Astfel, pe la conacul lor se perindă tot felul de pețitori, unul mai bătrân și mai neisprăvit ca altul, însă Catherine are mereu ac de cojocul lor. Face ea ce face și toți acești mocofani fug rupând pământul. Asta până când își face apariția Barbă Netesălată...     Fragment din romanul "Catherine cea îndărătnică" de Karen Cushman:     ”A doua zi a lui cuptor, praznicul Sfinților Processus și Martinian, mucenici români ale căror moaște vindecă de boală, dau în vileag pe cei care jură strâmb și redau mințile rătăcite     M-am tot gândit la măritișul meu. Odată am visat cu ochii deschiși la un prinț chipeș, călare pe-un cal alb, înveșmântat în mătăsuri și împodobit cu clopoței. Acum mi se dă de bărbat un moșneag urât mirositor și cu dinții stricați, care mai și bea ca spartul. M-aș mulțumi și cu Alf. Însă mi-am zis că nici biserica, nici preotul nu-i cununa cu adevărat pe oameni, ci consimțământul lor. Iar eu nu-mi dau consimțământul. Nu mi-l voi da în veci. Nu spun spun da, spun nu. Nu pot fi măritată fără voia mea, nu? Nu mă pot lega fedeleș, nu-mi pot descleșta gura cu de-a sila și n-o pot închide la loc, în vreme ce tata spune în locul meu „Da.”     Am auzit povesti că așa ceva chiar s-a întâmplat, dar nici măcar tata nu poate fi așa de crud. Nu mă învoiesc și n-o fie nicio nuntă. Amin.     A patra zi a lui cuptor, praznicul Sfântului Andrei din Creta, înjunghiat de-un iconoclast habotnic     Mi-am petrecut seara asta de vară întinsă pe câmp, privind cum răsar stelele pe bolta cerului. Liberă. Liberă. Liberă! După zilele negre petrecute în casă, sub lacăt, mă bucur de libertate. Iată cum s-au petrecut lucrurile: în seara de după nunta lui Meg, am dat peste tata în preajma cămărilor.     — Nu mai e vreme de pierdut, fiica mea, mi-a spus. A sosit clipa să-ți ții făgăduiala și să te învoiești la nuntă cu Murgaw.     — Niciodată, i-am spus. Sătenii dumitale sunt liberi să însoare cu cine poftesc, însă fiica dumitale e vândută ca cum ar fi o bucată de brânză, pe bani mulți! Niciodată.     A clipit de trei ori, deschizând și închizând gura. Apoi s-a făcut roșu ca sfecla și a scuipat cuvinte fără șir:     — Meg... casa... făgăduiala... maritis.     — Am făgăduit că voi cugeta la acest maritiș, domnule, chiar am cugetat. Am hotărât să spun nu. Nu-mi voi da consimțământul.”