Când Alice Salmon moare cu un an în urmă, undele tragediei ating presa, internetul și, bineînțeles, zguduie inimile celor dragi. Accident, crimă sau sinucidere? Profesorul de antropologie Jeremy Cooke, cel care o cunoaște mai bine decât toți, este hotărât să stabilească adevărul și să refacă imaginea lui Alice cu ajutorul jurnalelor lăsate de ea, al mesajelor rămase pe telefonul mobil, al prezentei online, al extraselor din interogatoriile poliției. Cooke nu știe însă unde îl va duce această încercare... Fragment din roman: „Formulasem scrisoarea într-un fel care să nu o sperie pe Alice. E uimitor cum e posibil să spui atât de multe și atât de puține lucruri în douăsprezece rânduri. Pe măsură ce scriam, cugetăm: Oare întru într-o depresie? Întotdeauna m-am întrebat cum m-aș simți. Probabil că nu e așa de dramatic cum crede lumea: o serie de pași micuți, imperceptibili și invizibili, fiecare în parte. Dar nu-mi păsă. Era posibil să fiu observat, auzit, simțit. Eu. Bătrânul Cookie. Chiar dacă făcea toată povestea publică, oamenii nu aveau cum să-și dea seama că eram eu și, oricum, nu era ca și cum cariera mea se îndreptă în vreo direcție. Cu puțin timp înainte, fusesem trecut cu vederea pentru conducerea departamentului în favoarea unui băiat de la Imperial. „Nu e vorba că nu-ți recunoaștem contribuția, am fost informat cu un aer de superioritate. Doar că funcția necesită alt fel de abilitați decât ai tu." Fliss și-a dat seama că ceva nu era în regulă. „Pari îngrijorat", mi-a zis ea în seara în care am scris scrisoarea. Dădusem peste un documentar Attenborough care ne-a ținut ocupați o vreme, apoi am urcat la etaj, ea citea cartea ei despre flora și fauna din South Downs, iar eu răsfoiam absent cartea mea despre ultimele zile ale irochezilor, în câteva minute a început să sforăie și eu am coborât la parter și mi-am căutat stiloul. Fliss a bănuit aventura mea - iartă-mă, bătrâne, că tot fac salturi printre amintiri, dar așa funcționează memoria. Problema e că e în natura umană să caute mereu Numărul Unu. Toți avem nevoie să fim convinși că suntem cel mai important lucru de pe pământ; este premisa evoluției. E un pronostic foarte pesimist - un simptom al faptului că nu am avut copii? Se spune că atunci când ai copii înveți să pui pe altcineva pe locul întâi."
