"O poveste fascinantă și întunecată despre răzbunare, trădare și secrete din glam-ul hollywoodian. Alison Gaylin a fost comparată cu Gillian Flynn." - Huffpost Books Nimeni nu e perfect. Fiecare are ceva de ascuns. Pe 28 iunie 1980, la o petrecere, Kelly Michelle Lund îl împușcă mortal pe John McFadden, regizorul nominalizat la Oscar. Ani în șir se fac tot felul de speculații privind motivele enigmaticei adolescente. Condamnată pentru crimă, Kelly își pierde tinerețea și libertatea, dar își păstrează secretele. Treizeci de ani mai târziu și la cinci ani după eliberarea din închisoare, trecutul se întoarce și o bântuie pe Kelly. Socrul ei, Sterling Marshall, o legendă a filmului, este găsit într o baltă de sânge în locuința sa din Hollywood Hills, împușcat în cap, exact ca fostul său prieten, John McFadden. Din nou, Kelly este principala suspectă. De data aceasta însă, are niște aliați care sunt convinși că femeia nu are legătură cu niciuna dintre crime. Să fie Kelly într adevăr nevinovată? Fragment din romanul "Ce a rămas din mine" de Alison Gaylin: “Pe vremea când Kelly Lund era găsită vinovată de omor, detectivul Barry Dupree avea șapte ani. Pe atunci, procesele nu erau televizate, dar la știri au apărut câteva dintre desenele făcute în sala de judecată. Barry își amintea vag acele schițe văzute pe ecranul televizorului din bucătărie, în timp ce părinții lui îi arătau vedetele de cinema venite să depună mărturie. Își amintea cât de anoste și posomorâte îi păruseră toate, mult mai puțin colorate decât benzile lui desenate sau chiar decât realitatea înconjurătoare. Dar ce își amintea Barry cel mai bine din acel proces (ce își amintea toată lumea cel mai bine) era fotografia cu Kelly Lund stând în fața tribunalului, imediat după ce își primise sentința. Ce mai poză! Dacă închidea ochii, Barry încă o vedea: ochii lipsiți de viață, umbrele ce jucau pe acel chip frumos, dar inexpresiv și zâmbetul, acel zâmbet. Felul în care sărea la tine. Felul în care mușca. Fotografia apăruse pentru prima dată pe coperta revistei Los Angeles Times, iar fratele mai mare al lui Barry, Chris, o înhățase de pe masa din bucătărie atunci când părinții lor nu erau prin preajmă. Făcuse poza să danseze prin fața ochilor lui Barry, ținând-o atât de aproape, cât fratele lui să poată simți mirosul hârtiei, în timp ce îngâna cu vocea lui spartă de adolescent: “Unu, doi, Kelly vine după voi. Trei, patru, încuiați ușa cu lacătu'...” Pe vremea aceea, Barry habar n-avea că versurile erau furate din filmul Coșmar pe Elm Street, dar chipul lui Kelly Lund îl bântuia într-un fel în care Freddy Kruegeri nu avea s-o facă niciodată. Obișnuia să aibă coșmaruri. Se făcea că adolescența criminală vine după el în toiul nopții, înarmată cu pistolul ei, și-i face găuri în creier, îi măcelărește familia, fără ca expresia de pe chipul ei să se schimbe. Surâsul Ucigător al Mona Lisei. Frate! Pentru Barry (ca și pentru mulți dintre cei care fuseseră copii în LA în prima parte a anilor '80, era sigur) Kelly Lund era un băubau de talia lui Richard „Vânătorul Nopții" Ramirez sau a lui Charlie Manșon."
