Cehov, aproapele nostru

    Dacă Shakespeare a fost multă vreme „contemporanul nostru“, George Banu îl consideră pe Cehov „aproapele nostru“ și îi explorează atent teatrul aflat la înălțimea omului fără aventuri extreme. Putem urmări drumul lui Cehov, prozator inspirat, spre teatrul asimilat la început unui divertisment inteligent, pentru a descoperi apoi o capodoperă uitată, La drumul mare, și a vizita textele inaugurale. Voiaj într-o lume ce se descoperă progresiv.     Originalitatea acestui eseu provine din perspectiva panoramică adoptată pentru a explora teritoriul tetralogiei cehoviene și unitatea sa poetică. Relația cu fantasticul și problema copilului mort, opoziția între inutil și util, raportul cu religia, ca și examenul precursor al incomunicabilității, izolarea spațiilor și conflictul generațiilor, dialectica între istorie, psihologie și parabolă – iată câteva din motivele cehoviene subtil intuite aici.     George Banu se constituie în ghid sedus, ce dezvăluie atent secretele unui teatru care și azi ne rămâne... „aproape“. Eseu-mărturie, concluzie a unei biografii plasate sub semnul iubirii de Cehov.     Fragment din volumul "Cehov, aproapele nostru" de George Banu:     „Cehov era sociabil, avea numeroși prieteni și amante. De aici s-au născut relațiile trainice cu Suvorin, Gorki, Bunin, care i-au urmărit evoluția, dar și furtunile sentimentale între femeile pe care le frecvența cu o nebănuită dezinvoltură. Nu e inutil să amintim că era un bărbat frumos și cu un farmec care a stârnit pasiuni. Asaltat de vizitatori, uneori veniți pe nepusă masă, alteori nemaidându-se plecați, pentru a se proteja, Cehov a părăsit Moscova și s-a instalat la Melihovo, la circa șaizeci de kilometri, distanța apreciabilă în epocă. Moșia e destul de mare, o oază de liniște pentru scriitorul care caută un refugiu și pentru doctorul care se dedică îngrijirii sătenilor din împrejurimi. Dispune de o casă mare, ca un decor stanislavskian, cu terasa și numeroase camere, unde sunt agățate pe ziduri tablouri de familie cu portrete ale rudelor sale: lui Cehov îi plăcea să se afle în mijlocul lor. Mă opresc în biroul său, în fața celebrilor lui ochelari sau a jocului de loto, care amintește actul al patrulea din Pescărușul. Abuzul de biografie dăunează analizei operei, dar cum să respingi această urmă flagrantă, cum să nu o iei în seamă și cum să nu-ți amintești atâtea partide de loto văzute pe scenă, în atâtea spectacole cu Pescărușul din întreaga lume? Emoționat, am privit originalul. Un fetiș!     Dar chiar și la Melihovo, Cehov nu putea scăpa de vizitatorii abuzivi care-i tulburau liniștea atât de mult râvnita; de aceea, pentru a se putea concentra, și-a construit în apropiere, la câteva zeci de metri, un refugiu care i-a permis să scape de oaspeți și să scrie Pescărușul. În curtea conacului, chilia scriitorului corespundea, aproape simetric, cabinetului medical. Cele două vocații ale lui Cehov își găseau astfel locul distinct și paritar, care le asigură o bună funcționare. Cehov iubea orașul, dar, după dobândirea notorietății, preferă să scrie departe de agitația lui și de conversațiile nesfârșite. S-a temut de sociabilitate și s-a refugiat în singurătate.     Încă de la douăzeci de ani, Cehov a fost atins de tuberculoză, boala fatală pe atunci. Medic fiind, el nu ignora nici diagnosticul, nici consecințele sale. Și totuși, a continuat, vorbind „ironic" în scrisori, totdeauna pe ocolite, despre guturaiuri, pneumonii, accese de tuse, expectorații cu sânge. Boala l-a condus în cele din urmă la Ialta, recomandată de medici. S-a resemnat. Dar a socotit întotdeauna Ialta ca pe un exil, o insuportabilă îndepărtare de prieteni și de femei.”