„– În fiecare noapte, îmi imaginam cum te voi omorî. Da, până la jumătatea lui august, nu m‑am îndoit nicio clipă că te voi împușca, numai timpul când o voi face nu‑l știam. Probabil, după ce aș fi aflat unde îmi este familia. și s‑a mai întâmplat ceva ce n‑aș fi bănuit…
Pentru prima dată, de când urcase pe prispă, se opri din rumegat și își agăță privirea de față celuilalt. Omul din Podul Rugilor continuă sa‑l privească în ochi:
– Apropierea de numai câteva zeci de metri. Îți simțeam și spaimă, și suferința, și umilința, și pragul nebuniei, de care te apropiai uneori, și strigătele care sfâșiau noaptea, toate astea m‑au fleșcăit, mi‑au stins ura. Poate m‑am gândit la anii mei de pușcărie... În gândurile mele, însă, te‑am omorât de multe ori. Ce nu am aflat cu adevărat, și nici nu cred că voi afla vreodată, este modul în care ai fi murit. Te‑ai fi umilit, implorându‑mă să nu te împușc, sau m‑ai fi înjurat, spunându‑mi s‑o fac mai repede. Poate că moartea te‑ar fi găsit deja mort, cine știe?”
Fragment
