Cei trei muschetari. Vol. I+II

    Venit la Paris să facă avere, neavând alt sprijin decât sfaturile tatălui său și recomandarea către domnul de Treville, căpitanul mușchetarilor, tânărul gascon D’Artagnan se împrietenește curând cu nobilul Athos, impunătorul Porthos și prețiosul Aramis, cei mai renumiți mușchetari din corpul de gardă al regelui Ludovic al XIII- lea. Împreună, cei patru camarazi îi înfruntă pe cardinalul Richelieu și pe spioana acestuia, perfida și seducătoarea Milady de Winter, salvează onoarea reginei îndrăgostite de dușmanul Franței, ducele de Buckingham, înfruntă primejdii pe drumul spre Anglia, se acoperă de glorie la asediul cetății La Rochelle și intră în legendă… Unul dintre cele mai bune romane istorice scrise vreodată. Carte recomandată de Cristian Teodorescu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți".      Fragment din roman:      „În pofida oricăror strădanii, d'Artagnan nu putu să afle mai mult despre noii săi prieteni. Se mulțumi deci să creadă tot ce se spunea despre trecutul lor, sperând ca viitorul să-i aducă destăinuiri mult mai temeinice și mai întregi. Până atunci, Athos era pentru el un Ahile, Porthos era un Ajax și Aramis un Iosif.     Altfel, cei patru tineri duceau o viață veselă. Athos juca, dar totdeauna în sec. Cu toate acestea nu împrumută niciodată nici un gologan de la prietenii lui, deși își ținea mereu punga la dispoziția lor; când i se întâmpla să joace pe cuvânt, a doua zi dimineață la șase trimitea să fie sculat din somn creditorul ca să-i achite datoria din ajun.     Porthos avea năbădăi: când se întâmplă să câștige, era insolent și falnic; dacă pierdea, se făcea nevăzut câteva zile în șir, și pe urmă se întorcea palid, tras la față, dar cu bani în buzunar.     Aramis nu juca însă niciodată. Era, de bună seamă, cel mai tont mușchetar și cel mai nesuferit oaspete cu putință. Una-două, el trebuia să lucreze. Câteodată, în toiul unui ospăț, când fiecare, încălzit de vin și de vorbă, credea că o să mai stea la masă încă două-trei ore, Aramis se uită la ceasornic, se ridică, și cu cel mai grațios surâs își luă rămas-bun ca să se ducă, spunea el, și să consulte un luminat teolog cu care avea întâlnire; alteori se întorcea acasă, ca să scrie o lucrare, și ruga pe prietenii lui să nu-l tulbure.     În acele clipe, Athos își flutură acel fermecător zâmbet melancolic, atât de potrivit cu nobilul său chip, iar Porthos trăgea dușcă după dușcă, jurând că Aramis nu va ajunge niciodată decât un biet popa de țară.     Și acum, după această scurtă privire asupra celor patru prieteni, să înnodăm firul povestirii noastre.”