Cenaclul de Luni - 40

La 40 de ani de la fondarea, pe 3 martie 1977, a Cenaclului de Luni, și la 33 și jumătate de la interzicerea sa, în toamna lui 1983, când, la început de an universitar, nu i s-a mai permis să-și reia ședințele săptămânale, momentul e potrivit și pentru aniversare, și pentru un bilanț. Cifra în sine impune. „Schimbarea de prefix”, de la 30 și… la 40 și…, e o „bornă” semnificativă. Cu atâtea decenii de activitate scriitoricească în spate, o serie întreagă de foști „lunediști” au făcut cariere spectaculoase ori măcar meritorii, au publicat multe cărți, au înnoit mentalitățile și retoricile poeziei românești, în special ale poeziei, contribuind și la evoluția prozei, a dramaturgiei, a criticii, grăbind tranziția literaturii autohtone de la (neo)modernitate la postmodernitate. Au trecut anii și deceniile, cu tot felul de peripeții. A căzut regimul totalitar care tolerase cenaclul până când a simțit că reprezintă un prea mare „pericol” și l-a interzis. În sfertul de secol și mai bine de postcomunism scurs și el între timp, „lunediștii” au continuat să scrie, dar au și construit instituții culturale, literare, editoriale, au participat la înnoirea universităților, s-au implicat și în viața politică ori mediatică, susținând energic progresele democratice ale țării. Au plătit și un preț amar: poate uzura tinereții trăite sub o dictatură, poate eforturile epuizante ale perioadei de după 1989 explică plecarea prematură a prea multor „lunediști” către o lume mai bună. E vorba – totuși! – de o grupare literară încă vitală, cu destui reprezentanți foarte productivi și care mai au puțintel până la senectute, în orizontul mai larg al primei generații literare românești postmoderne, la rândul său aflată în plină desfășurare pe scena culturală contemporană. Bilanțul e – deci – doar unul „de etapă”. Fragment din cartea "Cenaclul de Luni - 40" de Ion Bogdan Lefter, Călin Vlăsie "MAGDA CARNECI: La Cenaclul de Luni se petrecea un lucru special, ceva nou, a început să devină limpede destul de repede, la câteva luni de la înființare, dovadă că mulți dintre cei care frecventam alte cenacluri din București - cel al revistei Amfiteatru, Charmides de la Filozofie - ne-am mutat centrul de interes în jurul acestui cenaclu. Probabil că instinctiv sau intuitiv presimțeam că acolo se întâmplă, poate cu o formulă pretențioasă, generarea dureroasă, dar fertilă a unui logos nou al poeziei românești. Priveam socialul în care ne mișcăm, politicul pe care îl suportam și, pe de altă parte, literatura română imediat premergătoare, pe care o moșteneam și pe care într-un fel sau altul trebuia s-o preluăm și s-o continuăm. Abia faza ulterioară, cea a ieșirii noastre în public și a preluării fenomenului Cenaclului de Luni de către structurile literare consacrate, a fost cea a unei decantări i estetice, a formulării unui program estetic, care adeseori s-a datorat altora decât membrilor Cenaclului de Luni, și de aici unele concluzii. Abia după aceea a putut deveni limpede că de fapt era vorba de un program estetic mai vast, de un model poetic generic, care implică o anume opoziție la principiile modernismului și modernității, fie în înțelesul generic al termenului, deci de modernitate clasică, fie în înțelesul imediat, cel al modernismului generațiilor anterioare nouă."