Cimitirul din Venetia

Cu romanul Cimitirul din Venetia, Matteo Strukul deschide o noua saga istorica avand in centru o figura proeminenta: Giovanni Antonio Canal, cunoscut sub numele de Canaletto, pictorul splendorii venetiene.   Venetia, iarna anului 1725. Epidemia de variola indoliaza Serenissima, iar o tanara aristocrata este gasita moarta printre sloiuri, cu inima smulsa din piept, in Rio dei Mendicanti, intr-unul dintre cele mai sarace cartiere. Canaletto, devotat cu totul artei sale si Republicii, ajunge astfel in atentia temutului Inchizitor Rosu: de ce a pictat tocmai neobisnuita veduta ce surprinde zona aceea populara, in frumusetea ei umila? Pictorul pricepe ca e in pericol, dar un ajutor nesperat survine din partea dogelui, preocupat si el de aceeasi pictura, mai precis de un anume personaj al ei: confirmarea identitatii acestuia e in interesul statului, iar lui Canaletto i se incredinteaza misiunea sa il urmareasca si sa afle detaliile tenebroasei indeletniciri care il poarta pe necunoscut prin locuri indoielnice. Investigatia - care intai il sperie, apoi il captiveaza -  il conduce in saloane aparent sofisticate, cu figuri ambigue si ritualuri bizare. Ce secrete ascund somptuoasele palatele venetiene? Ce adevaruri ar fi mai bine sa ramana pecetluite? Traducere din limba italiana de Oana Salisteanu.   Fragment din cartea "Cimitirul din Venetia" de Matteo Strukul: "- Cum sa nu! raspunse Antonio. - Cu atat mai mult cu cat fanteziile sunt usor de dezlantuit. Stiti cine au fost primii invinuiti de crima? Antonio nu avea habar. - Evreii, zice inchizitorul. Li se spune bautori de sange crestin, demoni supusi Satanei. Inutil sa va spun ca ghetoul e in mare agitatie. Si cum ar putea fi altfel? Numai asta mai trebuia, si nu dezvalui nimic surprinzator daca afirm ca o eventuala alungare a evreilor din Venetia ar provoca nu numai o rana in simtul nostru civic, ci si o lovitura de moarte data suferindei economii a Republicii. O lovitura pe care, sincer, nu ne-o putem permite. Si mai e si chestiunea cadrului general, domnule Canaletto... Sa nu uitati niciodata de cadrul general. Adaugati, la cele descrise, epidemia de variola care sleieste acest oras si veti intelege perfect ca Venetia nu are nevoie de lucruri neclare si coincidente nefericite, mai ales daca acestea risca sa alimenteze frica si ura! Antonio facu un gest aprobator. Ce putea face altceva? - Foarte bine, sunt bucuros ca sunteti de acord cu mine, continua inchizitorul. Vedeti, domnule Canal, cea dintai indatorire a mea in slujba Republicii Serenissime este aceea de a mentine ordinea publica, acel status quo ante, ca sa fiu mai exact. In consecinta, sunt autorizat sa indepartez tot ceea ce s-ar interpune intre o senina convietuire si colectivitate. De indata ce ar aparea chiar si numai banuiala ca cineva sau ceva ar putea fi un obstacol, am autoritatea de a-l scoate din joc. Si acelasi lucru, fireste, dar cu alte mijloace, poate face si Capitan Grando. Care, de altfel, lucreaza cot la cot cu mine. In seara asta v-am chemat pentru ca am prefera sa prevenim inca de pe acum ca purtarea domniei-voastre sa se transforme intr-un astfel de obstacol. Dar sunt incredintat ca m-ati inteles cum nu se poate mai bine. Si atunci, daca asa stau lucrurile, sunteti liber sa plecati, spuse el la final, si am rugamintea sa nu vorbiti cu nimeni despre conversatia noastra. O eventuala incalcare a tacerii din partea domniei-voastre ar putea fi nu tocmai lipsita de consecinte. Capitanul garzilor va va conduce la Scala dei Gigantil. Si astfel, lasand sa pluteasca in aer aceasta voalata amenintare, ca si cand ar fi fost o simpla constatare, Matteo Dandolo isi lua ramas-bun de la Antonio Canal, ingaduindu-i sa plece. Capitanul zbirilor il astepta la usa, in timp ce el, cu o dubla plecaciune, rosti "Excelenta" si "Capitan Grando" si se facu nevazut. Iesind, Antonio Canal avu de traversat lungi coridoare slab luminate, saloane grandioase, dar si mici birouri. Ajuns in capatul de sus al scarii, capitanul zbirilor il lasa sa-si continue drumul singur."